Stăteam pe terasa de la Opus 9 și clămpăneam la taste când a început să se apropie de noi o melodie latino dată tare, cât să se audă de pe toate terasele din jur. Am ridicat privirea și am văzut un individ pe la vreo 60 de ani călare pe o bicicletă înzorzonată. Avea o boxă pe care o dăduse atât de tare încât, dacă ar fi avut cu 30-40 de ani mai puțin, ai fi crezut că se duce să-i facă o scenă de film romantic unei gagici de la etajul opt.
De mulți, mulți ani încoace se poartă o discuție interminabilă despre ce și cum anume ar trebui să li se explice adolescenților despre sex în cadrul școlii. Problema era destul de simplă pe vremea mea: la școală nu ni se spunea nimic concret, așa că ne documentam din reviste gen Bravo, care se pare că a dat faliment anul ăsta, dar iată o imagine cu coperta, ca să înțelegeți cam care era tipicul ei:
Am dat iar peste un articol care spune că oamenii depresivi n-ar mai fi așa de supărați dacă ar scoate nasul din telefon. Și viața e frumoasă, omenirea trăiește mai confortabil ca niciodată, să se înveselească și ei, ce Doamne iartă-mă.
Zilele trecute, un prieten s-a trezit față-n față cu un Windows setat în limba română și s-a crucit când a dat de o chestie numită „unitate amovibilă”. Am râs un pic, pentru că de amovibilitatea vieții nu mă ciocnisem până acum, deși din când în când am nevoie de terminologia oficială de la Microsoft, așa că intru pe portalul lor de limbă.
Văd că iar s-a supărat lumea pe Andrei Pleșu dintr-un motiv sau altul – de data asta, pentru că nu-i place Despacito și critică și melodia, și tot curentul de care aparține.
Există un concept modern de vânzări care mă distrează enorm, cel de abonamente la diverse cutii cu produse de nișă. Mai exact, tu dai o sumă fixă în fiecare lună și primești prin poștă o cutie cu obiecte-surpriză, din nișa respectivă.
Acum vreo săptămână spuneam că citesc un volum numit „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”, o culegere de tot felul de scrieri și cugetări despre literatura scrisă de femei, coordonată de Lia Faur și Șerban Axinte.
Am văzut multe persoane care se pierd când aud de texte măsurate în numere de cuvinte sau de caractere, așa că am scris un ghid de referință aproximativ, bazat pe observații și impresii proprii și uitat și în ograda altora.
Citesc acum o carte superbă, „Cum citesc bărbații cărțile femeilor”, o culegere de tot felul de scrieri și cugetări despre literatura scrisă de femei, coordonată de Lia Faur și Șerban Axinte.
Mai țineți minte legea lui Arhimede? Spune cam așa:
Un corp scufundat într-un fluid va fi împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de fluid dislocuit.