M-am apucat să reorganizez parțial biblioteca, așa cum fac când constat că am volume din aceeași serie în trei camere diferite – o parte acolo unde o puneam înainte să rămân fără spațiu pe raft, altă parte în biblioteca de „joacă”, iar ultimele două volume pe două rafturi diferite, amândouă cu cărți pe care „le pun aici, până apuc să le fac loc undeva unde să aibă oareșce logică”.
Într-o postare anterioară, ziceam că sunt unii autori care încearcă să-și crească „vadul” de cititori băgând siropuri, ca să câștige și inima coafezelor – fie că siropul se potrivește sau nu cu ce altceva au acolo.
Nu-mi place cum scrie Mircea Cărtărescu, lucru care nu-i un secret. Până nu demult, asta însemna că nu-mi păsa prea mult de el și de ce făcea – are alți fani, e ok.
Când a scris Igor Bergler „Biblia pierdută”, a spus că s-a vândut în jdemii de exemplare la precomandă și că e un mare succes. E un marketing de care-l cam bănuiește lumea că ar fi mincinos, dar nimeni n-o poate demonstra, așa că și-a pus standurile pline de „Biblii” pe la târguri, a ieșit în față în librării și a vândut cât a putut de pe urma notorietății că ar fi vândut mult.
Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc.
Când e vorba de istorie veche, de un lucru poți să fii sigur: politica de la curte implică asasinate, rebeliuni, sfetnici care se luptă pentru putere, tirani demenți și șiretenie cât cuprinde. Probabil că era oribil să trăiești în vremurile respective, dar ca povești sunt mult mai interesante decât cele despre istoria recentă.
Există un anumit loc din România care e atât de grozav încât e singurul care contează. Există oameni care locuiesc acolo și care n-au auzit că ar fi alte orașe în afara urbei lor.
Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.
Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot. Pentru toată lumea sunt șanse de discursuri grozave și bătăi spectaculoase. Toată lumea e fericită.