„În spatele blocului” e în principiu o carte pentru persoane în jur de 40 și ceva de ani care vor să-și amintească de copilăria lor sau pentru cei care vor să afle cam cum arăta lumea pe la sfârșitul anilor ‘80. E un fel de culegere de buzunar cu detalii pierdute în timp, iar Mara Wagner consemnează cu atenție tot felul de lucruri de care am tot auzit, dar pe care nu le-am văzut niciodată strânse laolată.
Am tot auzit de seria „Outlander” de Diana Gabaldon și îmi cam făcea cu ochiul prin librării, mai ales când am auzit premisa: o asistentă medicală din 1945 se întoarce în timp în 1743, când scoțienii tocmai se apucă să susțină un pretendent la tronul Angliei. Și traducerea de la Nemira, „Călătoarea”, părea în regulă, iar cartea fizică e frumoasă.
Există o teorie conform căreia, dacă știi unde să cauți, există măcar un scriitor contemporan român care chiar scrie bine, doar că e subapreciat. În funcție de persoana pe care o întrebi, scriitorul respectiv diferă.
Am văzut de curând un articol la Krossfire, despre cum rar e omul capabil să tragă apa la toaletă la spital. Chestie care mi-a adus aminte de două faze pe care le-am pățit și eu.
Citeam un articol despre Comic Con de pe scena9, în care autorul se plasează la o distanță academică și obiectivă față de fani și convenții. Bine, între noi fie vorba, orice poziție academică încearcă să fie distantă și obiectivă – cercetătorul nu scrie niciodată „eu cred”, ci „s-ar putea afirma, pe baza afirmațiilor de mai sus”.
Mi se pare că antologiile de povestiiri seamănă cu niște cufere uitate în pod: le deschizi și dai peste tot felul de lucruri, unele mai bune, altele mai rele, deseori interesante. E posibil s-o mai fi spus pe undeva, dar dacă mă repet, eh, asta e. Și impresia mea se repetă.
Am mai multe motive pentru care sunt împotriva schimbării Constituției:
El stă întins pe canapea, citește HAC!BD, care se traduce „Harap Alb continuă! Banda desenată”, sau așa ceva. Eu îmi tot promit că mă apuc de ea și tot mă iau cu altele – avem tot teancul, 32 de numere, unele încă în țiplă.
Azi mă grăbeam un pic spre casă, așa că am luat taxiul din centru până la mine. Taximetristul era un tip extrem de vorbăreț și prietenos care-mi punea tot felul de întrebări personale. În general mă doare sufletul să nu le răspund oamenilor de genul ăsta, chiar dacă n-am chef să le povestesc toată viața mea… așa că ce să fac? I-am răspuns.
Cine a mai fost prin zonă știe că-mi plac puzzle-urile. În general cele de 1000 de piese, pentru că sunt relativ ușor de manevrat, n-au nevoie de foarte mult spațiu și pot fi terminate în 2-3 zile.