Un hanorac de pomină

Stăteam nu demult cu niște tipi care-mi povesteau aventurile lor din dragoste de pe vremea când erau tineri și idealiști. Lucruri frumoase, cu suit în copaci, pus de afișe, scris scrisori care acum îi fac să râdă până la lacrimi.

„Am și eu povești,” zic. „Dar ale mele-s mai amare.”

„Hai, că n-or fi toate,” mă încurajează. „Bine, femeile sunt ceva mai pasive, e drept. nu prea sunt ele elementul activ, nu fac chestii la fel de…”

Aici aș avea multe de zis, dar sunt de acord cu ei într-o privință: am făcut, în general, gesturi mai puțin spectaculoase. După atâta vreme, am descoperit că talentul meu nu constă în a fi explozivă în manifestări. Nici în a fi frumoasă, nici în a fi grațioasă. Nu sunt mămoasă deloc și nici nu mă prind de ce ar fi așa ceva atractiv (deși, din câte văd, unora le merge). Ce am în schimb sunt multe idei, tot felul de informații care mai de care mai neobișnuite, glume mai bune sau mai proaste și o doză de răutate veselă. Mi le desfășor în evantai și încep să merge de colo-colo ca un păun – uuuu, uite ce interesantă sunt, uuuu, uită-te la mine.

E drept că tipele cu părul blond ca soarele, fusta mini, sânii cât pepenii și machiajul ca la carte atrag mult mai repede privirile, dar e ok. Merge și cu „hai să-ți arăt un manuscris medieval”. Câte tipe mai fac asta? Exact.

Bine, faptul că uneori mă ia timiditatea mă cam încurcă, dar asta-i viața.

Ceea ce mi-a amintit de o întâmplare veselă, în care mi-am dezlegat tolba de vorbe și am spus doar tâmpenii.

„Pe vremuri, când eram tânără și zăpăcită…” încep eu.

„Așa, vezi că știi?”

„Am ieșit la o plimbare pe malul mării cu un tip,” zic eu. „Îmi cam plăcea de el, dar nu prea știam ce să-i zic și mă cam încurcam în cuvinte, așa că mai mult tăceam. Era cam frig în seara aia și am stat cam mult pe afară, așa că mi-a dat hanoracul lui. A doua zi, ce mi-am spus eu? Ia să mă duc eu să-i fac o vizită omului, părea interesat, galant a fost, știu unde stă. Perfect. Mi-am zis că-l prind singur, poate-l vrăjesc un pic, hai că găsesc eu ceva de spus, nu mă mai las învinsă de timiditate!”

„Oho.”

„Zis și făcut. Dar ce să vezi? Uitasem un detaliu esențial.”

„Care?”

„Păi, avea coleg de cameră. Iar pentru că eu m-am dus pe acolo dimineața relativ devreme, ca să fiu sigură că-l prind pe el, l-am prins și pe coleg. Mai mult, socoteala de acasă și aia din târg nu prea aveau legătură una cu alta, pentru că tipul era adormit și s-a uitat fără prea mult chef la mine și m-a întrebat ce vreau. ‘Ăăă… voiam să văd dacă ești, ca să-ți dau hanoracul,’ i-am răspuns. La care el a întins mâna după hanorac, iar eu mi-am dat seama că iar am uitat un detaliu foarte important.”

„Care?”

„Că n-aveam hanoracul la mine. Și nu puteam să zic că de fapt venisem acolo să-l văd, pentru că mi-era jenă de coleg, mai ales că ăsta era morocănos și aș fi picat de fraieră înamorată. Așa că mi-am luat cel mai stoic aer cu putință și am răspuns, ‘Nu l-am luat la mine, pentru că voiam întâi să văd dacă ești, ca să ți-l aduc după.’ Uneori mă întreb dacă tipul respectiv mă mai ține minte și dacă mai crede și acum că sunt un pic retardată.”

Bine, ca s-o spun pe aia dreaptă, acum nu m-aș mai duce să vizitez un tip în condiții asemănătoare. Decât dacă într-adevăr am haina omului în brațe. Nu de alta, dar s-ar putea ca „Am venit să-ți arăt o stampă japoneză” să fie o scuză aproape la fel de stupidă ca „Am venit să-ți aduc hanoracul, doar că nu l-am luat la mine.”

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *