Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.
Undeva, pe vârful unui delușor ce privește peste apele învolburate ale Dunării, doi daci stau ascunși într-o tufă și spionează romanii care-și fac tabăra dincolo de fluviu. Bine, și-ar face-o ei, dar faimoasa disciplină romană s-a dus pe apa sâmbetei din cauza unor probleme ne-istorice care există în serie ca să aibă scenariștii pe ce să construiască acțiunea. Pentru personajul Decebal, e șansa perfectă să sădească haos. Pentru personajul Traian, e șansa perfectă să demonstreze că e mare împărat care rezolvă tot. Pentru toată lumea sunt șanse de discursuri grozave și bătăi spectaculoase. Toată lumea e fericită.
Într-o seară am ieșit să lucrez de-afară, pentru că prea am stat închisă în casă cât a fost ger. M-am dus la Cafetecă, care e unul dintre acele locuri mișto din Brașov unde chelnerii sunt simpatici, prizele merg și netul e disponibil 99,9% din timp. Și cafeaua e bună. Era o înghesuială de nedescris, dar mi-am găsit un loc pe acolo și m-am pus pe treabă.
Cred că au mai remarcat și alții chestia asta: există o categorie de femei care își justifică tarele cu „așa suntem noi, femeile”. Cicălesc? Așa suntem noi, femeile. Vorbesc mult și tare? Așa suntem noi, femeile. E grea matematica și n-o știm? Așa suntem noi, femeile, nepricepute la asta.
M-am întrebat foarte multă vreme cum pot unii să fie fani de SF fără să poată face diferența între literatură științifico-fantastică și fantasy. Adică între aia cu dispozitive tehnice, roboți, călătorii spațiale, universuri paralele… și cea cu magie, balauri, vrăjitori, vampiri, demoni și așa mai departe.
La începutul secolului 20, o gașcă de scriitori s-au revoltat împotriva literaturii de până atunci, care era menită să fie populară. Au venit cu idei gen, „Hei, poate că există lucruri mai profunde de discutat, pe care masele nu le-ar aprecia, dar care ar avea un efect puternic asupra elitelor”. Într-un fel, au dus la o diferență mai clară între literatură înaltă și literatură de consum. Au făcut experimente cu forma textelor, cu stilul, cu ideile.
De multă vreme încoace, încă de pe vremea când lucram ca scenaristă în primul an de facultate, am remarcat că mulți dintre cei care vor să atragă un public feminin încep să toarne tone de sirop în ceea ce scriu.
Am dat întâmplător astăzi peste un articol din Dilema Veche, în care lectorul universitar de la Facultatea de Filozofie a Universității din București, dr. Constantin Vică, condamnă plagiatul, dar apără cu drag pirateria, deși amândouă pot fi considerate furt intelectual.
În general îmi plac tragediile sau elementele tragice în povești. E ceva măreț și memorabil în ideea de erou care se confruntă cu forțe extraordinare și eșuează într-un mod care pare și evitabil, și inevitabil în același timp. Ok, poate că nu m-aș duce prea curând să văd „Eumenidele” lui Eschil sau „Hamlet”, dar ceva ca The Sandman? Sigur.
Am tras aer în piept și am sunat-o pe maică-mea. După ce am vorbit un pic cu ea, i-am spus care era problema: