Profesorii de la Drept nu-și știu controla studenții

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu.

Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24:

Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!]

Primul lucru care mi-a trecut mie prin minte e, „Cereți lucrările digital și dați citate la întâmplare cu copy-paste pe Google. Dacă apare ceva identic cu ce se presupune că a scris studentul și e scris de altcineva se cheamă că e plagiat.”

Dar dincolo de asta, ce păzesc profesorii coordonatori?! M-am plictisit eu de cât m-am contrat cu profesoarele mele coordonatoare pe diverse teme pe parcursul scrierii lucrării. În general ei pot să vadă când și cum evoluează lucrarea, pot să pună întrebări încuietoare și pot să prevină situațiile astea. Evident, dacă-și dau puțin silința.

Apoi, multe se pot afla în timpul interviului propriu-zis, în sesiunea de întrebări și răspunsuri despre lucrare.

Prima etapă: își cunoaște studentul propria lucrare?

Te uiți ce-a scris și îi pui întrebări despre două-trei chestii de pe-acolo. Dacă bâguie aiureli, lucrarea nu e a lui. Dacă spune fix ce a scris în lucrare, e cu semnul întrebării, pentru că s-ar putea s-o fi învățat pe de rost. Dacă brusc apar informații noi și detalii, probabil că e a lui, pentru că știe deja despre ce e vorba.

A doua etapă: cunoaște studentul cadrul mai larg al lucrării?

Îi pui două-trei întrebări adiacente, despre chestii de care ar fi trebuit să se ciocnească în timpul cercetării, sau îl pui să detalieze ceva. Nu știe? Poate e ghinion de neșansă, a ratat ceva în cercetare. Merită să fie întrebat mai tare ce și cum, ca să se lămurească situația. Dacă știe, explică, e coerent pe subiect, probabil că lucrarea e a lui.

Nu zic că se va clarifica mereu totul 100% și că nu sunt șanse să se strecoare vreo eroare pe undeva, dar mă enervează atitudinea asta de oameni pierduți pe care tehnologia i-a lăsat în urmă, care sunt depășiți și, în loc să ia treaba asta ca pe o provocare de a-și îmbunătăți tehnicile proprii, de a fi ei înșiși mai șireți, de a ajunge cu un pas înaintea trișorilor, preferă să depună armele. E un lucru care mă zgândăre la nivel profund, mai ales că în domeniul meu, al traducerilor, apare în fiecare săptămână cineva care întreabă dacă ne e teamă că traducerile automate ne vor lua locul – și răspunsul e mereu același, deși nu e dat mereu pe larg: „Singurii care se tem de traducerile automate sunt cei care traduc automat, fără să aibă finețe în meseria lor – oamenii care nu știu să înțeleagă contextul și să aleagă cea mai bună soluție în contextul respectiv.”

Nu știu, poate că Dreptul într-adevăr n-are nevoie de oameni care știu să facă cercetare. Am auzit și teoria asta. Bun. Atunci ce atâta tura-vura cu „Păi, suntem incompetenți tehnologic, așa că mai bine eliminăm ce nu știm să facem”?

Ca să înțelegeți de ce mă enervez, deși avocatura în general mă lasă incredibil de rece: în România nu există răspunsuri la probleme de educație. Nu există soluții inteligente, nu există rezolvări care necesită muncă. Rezolvarea e mereu simplă: dacă nu se face față la ceva, acel ceva se taie. Nu reușesc elevii să se descurce la Bac? Să se taie din materie, ca să fie mai simplu! E nevoie de Bac pentru facultate, dar nu sunt suficienți care l-au luat? Să se taie cerința asta! Nu reușesc profesorii să-și ia examenele de titularizare? Păi să predea fără. Etc., etc., etc. „Reformele” nu prea au nici cap, nici coadă, par făcute fără o privire de ansamblu, fără un plan general. Sunt reactive, pentru că reacționează mereu la probleme foarte punctuale și mai chituiesc câte o gaură – nu sunt active, nu caută un model mai bun prin care elevii să profite, societatea să profite, toată lumea să profite.

Poate că sunt unii care, la nivel individual, fac tot ce pot și o fac inteligent. Dar sistemul reacționează pe calea minimei rezistențe, se duce la vale fără să-și facă prea multe mustrări de conștiință, e învins la fiecare pas și se prăbușește lent și sigur, bucată cu bucată. Cedează aici, cedează acolo, se mai retrage un pic de dincolo până când se alege praful. Mă bucur că m-am născut în ’88, ca să apuc să prind școala semi-stabilă, suficient cât să am ceva baze în diverse domenii, suficient cât să pot să pun mâna pe cărți de specialitate din alte părți și să pot învăța ce mi-a mai trebuit.

Și știți, problema sistemului nostru de învățământ nu e că eșuează repede, ci că eșuează mult prea lent. Facultățile noastre, școlile noastre n-or să devină aproape inutile într-un an, doi, trei sau cinci, ci într-o perioadă lungă, la finalul căreia o să fie plin de oameni pseudo-educați care nu știu mai nimic și atunci o să fie tragic. Deocamdată mai avem și profesioniști, nu doar analfabeți cu diplomă. Mai durează până la eșecul total.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *