Când eram mică reciteam câte o carte care-mi plăcea din nou și din nou, până se enerva maică-mea să mă vadă tot cu ea în mână. Cireșarii. Winnetou. Încercam să mă prind cum se târau westmenii lui Karl May prin pădure, ascunzându-se de indienii inamici. Inventam povești în care eram și eu în Vestul Sălbatic, în care mergeam și eu în aventuri – sau mă aventuram în cine știe ce alt univers care mă captiva atunci.
Am rămas datoare cu un articol despre ce consider că ar merita reorganizat în cadrul școlii – de când ziceam că nu ar trebui înlocuite materiile curente cu altele noi.
În anii trecuți vă mai povesteam cum e cu Halloween-ul și de unde vine obiceiul ăsta în care lumea se îmbracă în costume de demoni și diavoli – și vine din chestii mai benefice decât s-ar crede.
Există un eveniment anual care tare mi-e drag: NaNoWriMo. Înseamnă „National Novel Writing Month”, adică „Luna națională a scrisului de romane” (un fel de „Zi națională” prelungită), doar că a ajuns să fie un eveniment internațional.
Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.
„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul.
Când eram adolescentă, lumea se împărțea în două tipuri de elevi: cei care ieșeau pe ici, pe colo și formau găști – și noi ăștialalți, care nu ne integram foarte tare în chestia asta socială. Cei care erau în găști formau, stricau și reintrau în cupluri.
Am fost sâmbătă la lansarea cărții „Șaman” de Kim Stanley Robinson. Kim Stanley Robinson nu era pe acolo, poate pentru că e un scriitor de talie internațională care e destul de greu de adus la capătul pământului fără niciun motiv relevant, așa că lansarea era ținută de doi fani SF și o persoană de la editura Nemira (cartea fiind publicată, evident, la Nemira).
Eu n-am donat pentru Cumințenie pentru că nu-mi place și nu mă interesează. Dacă n-aș ști că valorează enorm de mulți bani și aș vedea-o la 50 de lei pe raftul unui magazin, n-aș cumpăra-o pentru că nu m-ar face cu nimic mai fericită nici dacă aș deține-o eu. Și nu am obiceiul să pretind că anumite lucruri mi se par interesante doar pentru că e de bonton să ți se pară așa.
Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.