Roxana-Mălina Chirilă

Ovidiu Eftimie – “Arhanghelul Raul” [recenzie]

Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren.

Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

Raul, un tânăr promițător din marketingul românesc, e lovit de un camion și ajunge pe lumea de dincolo, unde diavolul se confruntă cu o problemă majoră: n-are bere. Bine, ar mai fi o problemă și cu niște morți care vor să fugă și să invadeze lumea celor vii și habar n-are cum să-i oprească, dar pe aia i-o deleagă lui Raul – e creativ? Păi să fie creativ până la capăt și să găsească o soluție.

În lumea viilor, un alt tânăr promițător, agent secret, e trimis să descopere unde dispar toți banii luați ca șpagă de nași, pentru că toată lumea știe că iau o grămadă, dar nu-i vede îmbrăcându-se bine sau construindu-și vile.

Cartea e SF cu o brumă de fantasy (Hades și râul Styx nu-s chestii foarte științifice) și cu multe, multe mici elemente din birocrația românească și aparatul de stat pe care le recunoști de la o poștă – evident că locomotiva care călătorește în timp e mereu în revizie, pentru că n-au reușit ăștia nicicum s-o repare odată.

Ce-mi place e că totul se leagă. Fiecare element absurd are o explicație (linia 1 din gara din Brașov e rezervată, dar de ce?!), firele narative se țes bine împreună, de atunci când iei cartea la recitit vezi cum se pregătește deja finalul. În plus, e scrisă simplu, cu mult dialog, cu multă acțiune – în afară de primele 10-15 pagini, în care Eftimie prezintă lumea, face câteva glume și ne explică ce-i cu fiecare personaj; dar cele 10-15 pagini trec repede.

E și o carte foarte românească -- are genul de umor pe care-l avem în bancuri, nașii mai beau o pălincă și dacă au o lume de salvat, birocrația o știm. Dar mai mult decât atât, povestește ce se întâmplă într-un stil care-mi amintește nu de Caragiale, San Antonio, Douglas Adams sau alți scriitori, ci de prietenii ăia care ies la o bere și, la un moment dat, se pun pe povestit episoade din viața lor sau a prietenilor, „că nu-ți vine să crezi așa ceva, îți stă mintea-n loc, ca la noi la nimenea.” Are genul ăla de pasiune pentru povestit și de haz de ai spune că le-nflorește bine, dacă n-ai ști că e SF cu totul.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |