Roxana-Mălina Chirilă

Una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză a fost un roman scris de Agatha Christie, By the Pricking of My Thumbs (tradus la noi prin ‘90, cu titlul „Când mă furnică degetele”). Am rămas cu impresia de mister ciudat, cu nuanțe supranaturale și o atmosferă memorabilă. Tot cam în aceeași perioadă am mai citit și Zece negri mititei, care nu m-a lăsat cu fiori pe coloană, dar care mi s-a părut la vremea respectivă o carte excelent construită, cu un schepsis genial.

Ascultam eu podcast-ul de săptămâna asta al celor de la ICR (nu ăia cu Patapievici, ăia cu hatereala și budismul) și l-am auzit pe Eftimie spunând că negrii au fost eliberați în SUA nu din sentimente morale și binevoitoare, ci din interese economice.

Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex.

Se face că mi-a venit un colet sâmbătă, mai devreme decât mă așteptam. Și se face că nu eram acasă, pentru că eram la film, iar curierul a sunat din fața ușii, apoi mi-a trimis mesaj că nu m-a găsit (cele două încercări nereușite de a da de mine au fost la un minut distanță). L-am sunat înapoi, a explicat că va încerca să-l ia, dar e plin tot sediul de colete și nu crede că va reuși să ajungă la el.

Cred că am mai zis în câteva rânduri că am o pasiune pentru puzzle-uri. Dimensiunea standard pe care o prefer e de o mie de piese: distracție de vreo zi sau două, numai bună pentru un weekend în care am chef să ascult o carte audio sau podcast-ul ICR (nu, nu cei finanțați de Stat).

Țineți minte cum ziceam eu prin iunie că monedele de 1 ban ar trebui desființate? Pentru că nu le vrea nimeni. Ei, bine, după multe ture făcute pe la Mega Image și multe monede de 1 ban primite de la ei fără ca eu să-i fi înjurat de mamă, m-am dus azi cu monedele la mine să cumpăr o pâine, care e 2 lei și 88 de bani, conform prețului de pe raft.

Stăteam și mă gândeam zilele astea la niște articole peste care le scriu bloggerii profesioniști din când în când, în care justifică advertorialele cu tot felul de explicații despre investiții financiare și de timp. Dar sincer? Mi se pare că lucrurile stau mai simplu. Dacă ești amator, n-ai cum să aloci aceleași resurse ca un profesionist. Dacă muncești mult, nu mai investești în hobby. Dacă vrei să te relaxezi, ajungi să preferi o plimbare, o discuție cu un prieten sau o carte bună unui hobby care e momentan neatrăgător.

Acum mai bine de un an m-a contactat cineva de la o firmă mare de traduceri, cu un text care spunea cam așa ceva (dar mai profesionist): „Salut, am văzut că ești traducătoare, am văzut că te joci pe calculator – nu vrei să traduci jocuri pentru noi?” Evident că răspunsul a fost „Ba da.” Altfel nu scriam articolul de azi.

Hai să ne uităm la un screenshot al unui articol peste care am dat nu demult:

Unul dintre serialele la care mă uitam la începutul anilor 2000 era Gilmore Girls – nu mai țin minte pe ce canal era, dar l-au tot dat la TV și am rămas cu impresii foarte bune despre el. Dialoguri rapide și amuzante, un orășal american absurd, protagoniste simpatice și faze memorabile, pe care le puteam semi-cita din memorie la ani după ce le văzusem.