Era o zi atât de mohorâtă și plictisitoare încât elevii de la ora de istorie a lui Vasilovici trecuseră dincolo de moleșeală și începuseră să dea semne de nerăbdare și nervozitate. Erau niște mici insomniaci, prea disperați să doarmă ca să și lipească geană de geană.
Aveam Ubik de Philip K. Dick în bibliotecă – Nemira, ediția a doua revizuită din 2006, tradusă în 1994 de Ștefan Ghidoveanu (al cărui nume îmi suna ușor cunoscut). Pentru că Eftimie zicea că e mișto și am presupus că vorbește de varianta tradusă – și am mai auzit recomandarea și la alții.
O chestie care mă scoate din sărite la cei care joacă League of Legends și comentează la postările de pe site-ul oficial e că vor chestii gratis. Cât mai multe. Cât mai des. Tot timpul, dacă se poate. Totul, dacă se poate.
Există mai multe probleme în viață al căror simptom sunt citatele super-optimiste pe Facebook și mersul la seminarii ținute de habarniști sau la workshop-uri ținute de indivizi zâmbitori care n-au multe de oferit în afară de zâmbetul respectiv. Printre ele:
Ne-am făcut cont pe Netflix cam atunci când i-au dat drumul. Ne-am uitat ce seriale erau pe acolo, am început să ne uităm la Jessica Jones, pentru că auzisem că ar merita. Am văzut toate cele 13 episoade într-o săptămână, moment în care mi-am dat seama de două lucruri:
Am visat nu demult că vizitam o colegă la noul loc de muncă. Ea de obicei e traducătoare, dar acum era cercetătoare junioară pe o stație spațială enormă care orbita în jurul soarelui.
Am primit o recomandare de carte, Călători străini în Țările Române, vol. 1 care se găsește gratuit pe site-ul bibliotecii digitale a Bucureștilor. Ceea ce e excelent, doar că formatul e pdf, ceea ce înseamnă că e greu de citit. Paginile sunt mari, nu pot fi modificate, nu pot să-mi trimit cartea pe Kindle, nu pot s-o citesc ușor de pe tabletă, dacă o dau cu copy-paste văd tot felul de bazaconii.
Iată că a trecut și 2015 de suficient de multe zile încât articolul ăsta să fie tardiv. Unele cărți pe care le-am citit au fost excelente, altele au fost prostii incredibile. Ca de obicei, le-am ținut socoteala prin Goodreads, care mi-a făcut hatârul să mi le adune pe toate pe o pagină.
Problema când iubești ceva e că-ți pierzi puțin rațiunea și obiectivitatea în privința acelui lucru. Pui acel ceva pe un piedestal, te învârți în jurul lui, încerci să-i ascunzi defectele (sau să i le scuzi), încerci să-i arăți părțile bune și să-i îmbii pe ceilalți ca să vadă și ei acel ceva extraordinar pe care-l vezi tu. Și uneori, pentru că ești îndrăgostit, dai un pic în penibil. Exagerezi. Vezi motive de dragoste în tot felul de nișe minore ale acelui ceva de care ceilalți se interesează prea puțin.
Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.