Amanda Palmer e o cântăreață pe care n-o apreciez în mod deosebit. De fapt, de obicei n-o apreciez deloc pentru că n-o ascult. Acum vreo două zile am intrat pe Youtube-ul ei să-mi amintesc ce cânta și între timp am uitat iar. Însă în ciuda faptului că rezonez cu ea foarte puțin din punct de vedere muzical, uneori mă uit să văd ce mai scrie pe blog și o admir un pic pentru că are forță, are zvâc și n-are pudoare.
O, Doamne, o, Doamne, o doamnă
Ce crezi tu c-a făcut?
S-a-nfofolit în pufoaica de toamnă
Și de-atunci încoace-a tăcut.
Stăteam lipită de televizor la finala etapei de vară. Două dintre cele mai mari echipe din Europa se luptau să ajungă la Mondiale: Fnatic și Origen, într-o bătălie pentru locul întâi pe regiune și calificare la etapa următoare. E strâns, 2 la 2, cu meciul decisiv pregătit cu grijă: strategii diferite, o miză mare.
Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.
După Revoluție, bunicul s-a pensionat, și-a luat permisul de conducere și a ajutat-o pe bunică-mea cu farmacia. N-am stat niciodată să îl întreb exact ce făcea, dar țin minte o excursie sau două în Târgu Mureș, după marfă, în Dacia lui. (așa că pot să vă spun sigur: la Târgu Mureș am învățat să-mi leg șireturile, stând în mașină cu bunicul ca s-o așteptăm pe bunica să rezolve cu medicamentele)
În această frumoasă dimineață, la o oră pe care n-am recunoscut-o pentru că de obicei n-o văd, m-au sculat din somn doi bărbați cu priviri hotărâte și o stare de trezie intimidantă.
După primele 100 de pagini mă întrebam de ce nu-mi place Cimitirul din Praga, chiar dacă Umberto Eco în general îmi place. Numele trandafirului mi-a rămas întipărit în minte de acum câțiva ani buni (o să trebuiască să-l recitesc să văd ce-am ratat atunci, dar…) Baudolino iar: aceeași atmosferă medievală, de data asta cu multe întâmplări și creaturi fantastice. Pendulul lui Foucault? Mi-o amintesc în culori mai neclare, dar oricum știu că m-a prins.
Ah, merde. Zilele astea, după ce am terminat cu Cimitirul din Praga (recenzia va sosi în curând), m-am aruncat asupra colecției Jules Verne, de la Editura Adevărul Holding. Întâi am fost impresionată pozitiv de ediție: arată ca vechea colecție Verne, pătrățoasă, cu coperți cartonate, pagini cu scris mare, dar făcute îngrijit și plăcute la citit. Mai sunt greșeli pe ici, pe colo, litere lipsă și alte probleme tipografice, dar nu e chiar atât de deranjant. Nici măcar tendința dubioasă de a pune virgulă după semnul întrebării sau al exclamării nu m-a perturbat. (poate sunt eu Zen zilele astea, totuși, că începe să bată la ochi ușurința cu care trec peste toate)
Câteva locuri de muncă foști colegi de facultate și masterat (filologie):
Se decorează curtea, se cheamă lăutarii, se face mâncare pentru tot satul și alaiul miresei trece prin tot satul și toată lume se bucură (în afară eventual de câțiva care au motive să nu). În condițiile satului are logică: dacă vrei muzică la nuntă, îți trebuie lăutarii, că altfel fluieră oaspeții de unii singuri. Satul se cam știe și îi pasă de căsătorie. Iar mireasa… pentru ea bănuiesc că era o tranziție reală – când pleca de la ei și ajungea în casa nouă se simțea diferența. Bănuiesc. Era alt gen de viață, altă responsabilitate, alt context. Bănuiesc.