Amsterdam: faimos pentru marijuana din Coffee Shop-uri și pentru Districtul Roșu fix din centrul orașului. Realitatea e foarte asemănătoare, doar că sexul și marijuana umplu doar jumătate din centru, fiind cot la cot cu Steak House-urile care vând fripturi de vită argentiniene (probabil olandezii importă la greu carne de vită din SUA pentru Europa și își iau partea leului), cu magazinele de brânză și cu locurile care vând gofre. Mai găsești și câte un restaurant chinezesc pe ici, pe colo, dar friptura pare să fie baza. (am găsit și ceva locuri în care se face sushi, dintre care unul excelent)

Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!”

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac. Am visat povestiri și scris și s-a ales praful.

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri.

Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară.

Tocmai mi-am dat seama că m-am trezit cu unii dintre comentatorii supărați ai blogului lui Mihai Rapcea pe blogul propriu, comentându-mi off-topic prin articole. Și când scriam comentariul cu numărul 30 al unei postări târâte cu forța în lupta asta, mi-am dat seama că nu-mi place. Mai ales că am senzația că o să continue povestea.

Auzisem din diverse locuri că urmau să bage produse de supermarket la eMag (nu mai găsesc articolele respective acum nici să mă bați) și am așteptat cu sufletul la gură ca să văd dacă urmau să livreze și lucruri pe care le găsești în orașe mai mari, dar nu în orașe mai mici. În speță, chestii gen alge pentru sushi, că maică-mii îi place să facă sushi și eu trebuie să bat tot Brașovul în căutarea unei pungi de alge.

Dacă faci un joc de cuvinte bazându-te pe omofonii în engleză sunt șanse mari ca auditoriul să se uite strâmb la tine. Gen: „De ce sunt minerii cei mai curați oameni? Pentru că lucrează în baie”; „Vita e frumoasă”. Și adevărul e că în engleză sunt mult mai ușor de făcut asocierile astea, deci dacă la noi chiar și cele mai aiurea jocuri de cuvinte sunt considerate „diștepte”, la ei… nu prea. S-au săturat. Au fost prea multe, gata de-acum.

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă.

Întâi și întâi, îmi cer scuze că a durat atât recenzia asta. Cartea e citită de ceva vreme (sau mai bine zis, ascultată, dar tot pe acolo), însă m-am luat cu o grămadă de treburi în regim mai mult sau mai puțin urgent și am tot amânat.