Listă de cărți de citit pentru intelectuali
O grămadă de oameni au aterizat pe blog în ultima vreme căutând liste cu cărți (și au dat ba de una, ba de cealaltă). Pentru că mă adaptez cerințelor vremii, voi face aici o listă cu cărți de citit „pentru intelectuali”, adică acele cărți care dau bine pe o listă de cărți cu care vrei să te lauzi prietenilor.
Mai în glumă, mai în serios, chiar am citit cărțile astea și vorbesc despre ele în cunoștință de cauză. Unele sunt chiar bune (în sensul că-ți face plăcere să le citești), dar au bonusul adăugat de a fi și foarte „culte”, așa că poți să te și distrezi în timp ce le bifezi.
Indiferent cât de cu nasul pe sus pot fi recenziile lor, mie mi-au plăcut (sau m-au distrat). Cu excepția lui Murakami, care le-a plăcut altora.
Numele trandafirului, de Umberto Eco – Asta e o carte pe care am citit-o prima oară prin liceu. La suprafață e un fel de roman polițist cu călugări, care se petrece într-o mănăstire în anul 1327. Indiciile apar în manuscrise codificate, biblioteca e și ea construită ca un joc intelectual, apare Inchiziția la un moment dat… și partea foarte bună e că, deși nu-ți dai seama la o primă citire, toate misterele și ideile se bazează fie pe adevăr istoric, fie pe idei filozofice. Citești vreo 2 articole după ce termini cartea, reții 2 idei de acolo și deja ai o carte „grea” pe raftul virtual.
Magicianul, de John Fowles – O altă carte pe care am citit-o prin liceu. Un englez se duce să predea engleza pe o insulă din Grecia, unde un nebun se joacă cu mințile lui – și îi povestește tot felul de chestii, dintre care unele sunt chiar fără perdea.
…Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee – Încă un roman clasic, de data asta mai puțin antrenant. Într-un sătuc din sudul SUA un negru este acuzat că ar fi violat o femeie albă. Acțiunea e privită prin ochii copiilor avocatului apărării, care sunt distrași de vecinul misterios de alături și de alte mici detalii din sat. Are un aer fermecător și e ușor de citit.
La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, de Haruki Murakami – Pe mine personal nu prea mă încântă Murakami, dar e unul dintre autorii cei mai discutați și citiți de azi (în special pe direcția de japoneză). Pe scurt, protagonistul trăiește în două lumi: una un fel de SF situat într-un viitor al lumii noastre, în care tipul e un fel de calculatoristo-agent secret care are și rolul de a cripta/decripta fișiere prin ceva program care-i e plantat direct în creier; a doua într-un fel de lume fantastică. E genul de carte pe marginea căreia poți filozofa.
Copiii din miez de noapte, de Salman Rushdie – O carte mai digerabilă decât Versetele satanice și care e bine scrisă, plină de evenimente și întorsături de situație și destul de ok. Pe scurt: copiii care se nasc în preajma declarării independenței Indiei capătă puteri paranormale. E vorba despre India. Zău!
Maestrul de Go, de Yasunari Kawabata – Un bătrân maestru de Go joacă o partidă istorică cu un tânăr pretendent la titlu. Genul de atmosferă care strigă „Japonia”. (Kawabata a luat și premiul Nobel, ca idee)
Orb prin Gaza, de Aldous Huxley – Am mai recomandat Minunata lume nouă a lui Huxley, dar ca să mai schimb puțin macazul: Orb prin Gaza e genul de roman mai lent (și mai lung), de atmosferă. Te prinde repede. Povestea e ceva mai complicat de explicat, pentru că are loc în vreo patru perioade ale vieții protagonistului și te trezești cu scene ba de ici, ba de colo (adică numai bine ca să nu apuci să te saturi de vreuna). Poate trezi cu ușurință filozofeala metafizică, după cum se vede din unele descrieri ale cărții: „Anthony Beavis, un intelectual din clasa de mijloc macinat de sentimentul inutilitatii propriei existente, si a cercului sau restrins de prieteni, punind in lumina cauzele si urmarile printr‑un joc magistral al perspectivelor narative.”
Maestrul și Margareta, de Mihail Bulgakov – Diavolul vizitează Moscova, însoțit de un diavolaș mai mic sub formă de motan negru vorbitor. Margareta zboară pe mătură, diverși oameni mor. Amuzant, plin de întorsături de situație – și e o critică a politicii Rusiei. Zău.
Jocul cu mărgelele de sticlă, de Herman Hesse – Un alt roman bun care trezește filozofeala metafizică în comentatori („Dacă „Jocul cu mărgele de sticlă” adună într-un punct de altitudine maximă toate liniile directoare ale operei lui Hesse, aşa cum arcadele ogivale converg spre creştetul bolţii de catedrală gotică, această operă în ansamblul ei realizează ea însăşi o sinteză originală, în literatura germană şi universală, a numeroase şi diverse tendinţe, orientări şi modalităţi literare.”) E o poveste scrisă clar, fără filozofeli metafizice de genul celei din paranteză, despre un tip aflat la finalul carierei, în care a devenit un maestru al organizării jocului cu mărgelele de sticlă. Din păcate, nu aflăm niciodată exact care e jocul, doar putem presupune câte ceva despre el din indicii. Bonus: la final sunt trei povestiri care sugerează viețile anterioare ale protagonistului.