Editura Nemira împlinește 26 de ani și își sărbătorește ziua – iar când o companie dă o petrecere, nu te duci tu cu cadouri la ea, ci vine ea cu cadouri la tine.

Acum câteva luni, s-a plâns public colocatarul că e enervant să ungi untul pe pâine dimineața, pentru că e tare și cioplești în el și eventual bagi cuțitul prin ambalaj din greșeală și pe urmă te murdărești aiurea. Și cineva i-a sugerat să țină untul afară din frigider.

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:

Într-o bună zi, acum o lună și un pic, a zis bărbatul casei că ar vrea să citească seria Discworld de Terry Pratchett, care e una dintre cele mai bune serii de fantasy și umor din lume. Sau, cel puțin, asta e părerea mea. Și a multor englezi. Și nu numai.

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară.

De-a lungul anilor m-am ciocnit de o grămadă de întrebări legate de traduceri. În ideea că răspunsurile pe care le tot dau le-ar putea fi utile și celor care nu mi le adresează, am zis să le scriu pe blog.

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

Am un prieten care spune că nu prea poți să crezi oamenii când recomandă mici, pentru că au tendința să-ți spună că micii mari sunt buni. Tu întrebi „unde-s cei mai buni mici din oraș?”, iar ei îți răspund, „în locul x, sunt uite-atât de mari și costă doar un leu bucata, cu muștar cu tot”.

O chestie pe care am constatat-o e că, atunci când un om se pune pe scris, are impresia că sufletul lui se reflectă de pe pagina respectivă. De aceea, orice critică adusă textului e luată ca un fel de critică anti-el, pentru că nu-și dă seama exact cât de puțin din persoana lui e vizibilă de acolo.

Ziceam alaltăieri că un husky năpârlește atât de mult încât scoți de pe el pungi întregi de blană. Așa că, dacă ai un spirit întreprinzător, te poți întreba de ce să nu faci haine din „lână” de husky, dacă tot se poate. Și de ce nu s-au crescut câini special pentru asta, dacă tot se poate.