Când eram în gimnaziu aveam o dirigă care era și profă de engleză, și profă de franceză. În clasa a cincea părinții cam optau pentru germană ca limba a doua, dar diriga a reușit să le povestească despre toate frumusețile lumii și despre cum a doua limbă era obligatorie doar dintr-a șasea și despre cum ar fi fain să facem barem un an de franceză, că după putem să ne mutăm pe germană.

E o vorbă care spune că nimic nu îmbătrânește mai repede decât viitorul – sau decât previziunile despre viitor. Și părerea mea e că Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke a îmbătrânit și n-a făcut-o foarte frumos.

Am făcut drumul Sf. Gheorghe-Brașov ca o navetistă zilele astea, alergând unde părea că trebuie să fiu mai tare. Am prins o conductă spartă la intrarea în Brașov – la podul peste calea ferată, de țâșnea șuvoiul de apă în sus 20 de metri. A mai remarcat cineva chestia asta?… Pe net n-am găsit nimic și încep să mă întreb dacă doar mi-am imaginat.

E un personaj în League of Legends (un joc pe care-l joc destul de des) care rupe tot ce mișcă, o asasină necruțătoare căreia doar puțini aleși îi pot face față și doar dacă au 10 straturi de armuri pe ei sau sunt brusc invincibili timp de vreo trei secunde, cât timp i-ar lua tipei să termine unii dintre cei mai duri dușmani.

Sunt pe Facebook în vreo două grupuri mai mari și mai vorbărețe de traducători – unul de traducători români, unul de traducători străini. Grupul de români e în principiu axat pe muncă, legislație, întrebări punctuale și întrebări gen „cum traduci x?” Grupul de străini e pentru stat la o șuetă, discutat oferte de muncă, relaxat și vorbit despre principii.

Mă întreabă maică-mea cum merge cu blogul, așa că-i arăt statisticile. Și vede ea că parcă sunt mult mai impresionante decât obișnuiau să fie, mai ales în anumite zile. Mai ales în ultima săptămână, când nu s-au dublat față de numele obișnuite, dar nici prea departe nu sunt.

Proporția traduceri/cărți românești e foarte mare (relativ la cea de afară).

Spune Eftimie că principalul lucru pe care-l fac românii în Marea Britanie e să fie ofensați. Și așa pare, dar nu. Ofensarea e o activitate secundară a românilor de pretutindeni (nu doar din UK). Activitatea principală a românilor e să se discute pe ei înșiși.

Sunt oameni care sună la interfonul de la bloc fără să aibă vreo legătură cu careva din locatari: cerșetori, vânzători de diverse, hoți, martori ai vreunei divinități, cântăreți de sezon. Oamenii ăștia sună pentru că inevitabil cineva le dă drumul înăuntru, fie din prea multă mărinimie, fie din ideea ciudată că sunatul este o condiție nu doar necesară, ci și suficientă, pentru a se deschide ușa blocului.