A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește. Postarea se termină cu această concluzie: Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum.

Din cauza referendumului vieții mi-au venit neobișnuit de mulți oameni pe una dintre vechile postări de pe blog, de pe vremea când mă chinuiam să scriu în română fără să sun de parcă am un băț înfip undeva și nu-mi ieșea încă. Postarea e despre Sodoma și Gomora. Sincer, mi-e lehamite până și mie s-o recitesc, dar vă spun pe scurt care e ideea. Pe vremea când Dumnezeu încă vorbea cu oamenii din tufe arzânde ca un boschetar rezistent la foc, niște îngeri au venit să tragă peste noapte în Sodoma, un oraș plin de păcătoși în care locuia și un erou biblic, Lot.

Ieri am aflat câteva interpretări noi pentru niște sfaturi de-ale lui Iisus din Biblie. Chestia mișto e că interpretările nu sunt meditativo-religioase, ci se bazează pe cultura evreiască cca. anul 0 și pe realitățile legislative din momentul respectiv. Conform interpretărilor ăstora, Iisus își sfătuia auditoriul să întâmpine greutățile și nedreptățile nici cu revoltă deschisă, nici cu non-rezistență, ci cu rezistență pasivă. 1. „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

Din când în când apare câte cineva prin apropierea mea (poate mi se adresează mie, poate li se adresează altora, dar sunt martoră la conversaţie) şi discuţia ajunge în cele din urmă la „În Biblie spune că…” Dacă discuţia e scrisă, citatul va fi exact, cu numerele de versete. Dacă discuţia e verbală, de cele mai multe ori se va parafraza. Şi de foarte multe ori doar o singură personă are ceva de zis cu Biblia aia: cel care o pomeneşte.

O chestie pe care o remarc destul de des când discut cu unii care au obiceiul să argumenteze folosind Biblia e că au citit Biblia la fel ca mine: mai din părți. Biblia e o carte MARE. E ceva mai lungă decât „Război și pace”, dacă nu mă înșel, așa că nu te pui pe ea și o citești într-o seară. Dar eu aș fi presupus că majoritatea celor religioși au citit-o.

[][1]

Dacă e vreo poveste care îmi pisează mărunt creierii printr-o interpretare greșită, e cea despre Sodoma și Gomora. Deschide Biblia, caută prin ea, învârte paginile cât vrei și în clipa de față n-o să găsești vreo singură poveste care să mă facă să mă enervez mai tare decât cea despre Sodoma și Gomora. De ce? Să fie vorba oare despre faptul că am eu vreo afinitate cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba despre povestea efectivă cu Sodoma și Gomora? Să fie vorba de Sodoma și Gomora din Biblie, că mă calcă pe mine pe nervi ele?

Nu.