Facebook îmi pune la dispoziție cele mai dubioase reclame. După ce l-am convins că nu vreau să fac videochat (mă încadram la sex + grupă de vârstă – hei, oare am depășit vârsta? :-O), i-am permis să-mi arate toți pantofii lui pește prăjit, toate hainele, reducerile la Altex și chestiile pentru creșterea copiilor. Că mai bine de atât n-o să ajungă. Astăzi am dat peste o reclamă care mă face să mă zgârii pe ochi, însă.

La nici două zile după ce am postat articolul despre cum femei în pantaloni în care făceam ușor mișto de Saccsiv, am reușit accidental să dau peste o revistă care m-a făcut să-mi schimb complet părerea despre ce scria el acolo. Saccsiv are dreptate când spune că femeile în pantaloni sunt o tentație extraordinară pentru bărbați și că e ceva necurat la mijloc. Doar că a întârziat puțin. Vreo 110 ani.

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!” Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.” [][1]Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată.

M-am trezit de dimineață cu două melodii care mi se învârteau prin cap ca doi dragoni hiperactivi: tema din „The Godfather” și „Thunderstruck” de AC/DC, dar cu „Thunder” înlocuit, din nu se știe ce motive, cu „Hunger”.

Așa că destul de repede am zis că trebuie înlocuite, că mă distrag. Cu ce? Nirvana, de ex.

„I like it, I’m not gonna crack
I miss you, I’m not gonna crack
I love you, I’m not gonna crack”

Întotdeauna când aud melodia, e ca și dublată de o voce feminină, care îmi plăcea mai mult în liceu decât cea a lui Kurt Cobain.