Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală. „Povestirile din Canterbury” sunt cele mai faimoase scrieri ale lui care ne-au mai rămas – o serie de 24 de povestiri spuse de pelerini care se îndreaptă spre Canterbury și care încearcă să se distreze.

Dacă e joi, e o care clasică – și dacă e săptămâna cu Sf. Valentin, e o carte de dragoste. Am promis zahăr la greu, așa că scot la înaintare cea mai teribil de dulce și drăgăstoasă carte din literatura medievală pe care am avut plăcerea să o citesc. E și în versuri, ca să fie pachetul complet. Geoffrey Chaucer (1343-1400) e un tip care a lucrat pe la curtea Angliei și a fost și diplomat trimis prin țări străine, de unde a cules diverse idei, pe care le-a folosit pe urmă ca să-și scrie poezia proprie – în Evul Mediu nu prea aveau conceptul de „drepturi de autor” (și nici ideea de „originalitate” nu era foarte dezvoltată), așa că multe lucruri pe care le scrie sunt preluate de la alții.

Am văzut că părerile sunt împărțite și jumătate dintre voi sunt intersați de Troilus și Cresida, iar cealaltă jumătate nu. Pentru că mi se pare un subiect interesant, o să vorbesc oricum despre el. Geoffrey Chaucer e unul dintre cei mai mari scriitori englezi, face parte din cercul exclusivist al celor care au revoluționat o cultură și i-au impus o direcție. E un fel de Shakespeare avant-le-Shakespeare, ca să zic așa.

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!” Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți.