Pentru cine a reușit să rateze știrea: Lucian Boia a scris o carte despre Primul Război Mondial în care a zis cam așa ceva: Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania. A fost supărare mare.

Vin ca-n basme, cu formule magice repetate de trei ori ca să funcționeze: aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie. Și vin târziu, după ce vânzoleala s-a oprit, știind însă o chestie: cartea asta a fost aruncată de colo-colo cu supărare și ceva discuții, și o să fie și altele de același gen, aruncate la fel. Cărți critice la adresa românismului, cărți care nu prea convin, cărți care devin brusc populare și care supără.

Tocmai citesc Istorie și mit în contșiința românească de Lucian Boia. Pentru că au fost unii care mi-au deschis apetitul pentru istorie și povești despre România, după care, văzând că sunt interesată, mi l-au și hrănit. O carte fascinantă. Și interesantă. Și bine scrisă. Și care mă face să zic „Uuuuuu” și „Poate ar merita să știu ceva mai multă istorie.” E un fel de combinație de istorii, în sensul în care povestește despre cum erau văzute anumite lucruri cam atunci când s-au întâmplat și cum au fost folosite și reinterpretate de diverse valuri de istorici, pornind de la Școala Ardeleană, trecând prin naționaliștii sfârșitului de secol XIX, comuniști și cine mai avea ceva de zis în rest.