Când e vorba de istorie veche, de un lucru poți să fii sigur: politica de la curte implică asasinate, rebeliuni, sfetnici care se luptă pentru putere, tirani demenți și șiretenie cât cuprinde. Probabil că era oribil să trăiești în vremurile respective, dar ca povești sunt mult mai interesante decât cele despre istoria recentă. „Primul împărat al Chinei” e un volum de istorie plin-ochi fix de genul ăsta de povești sângeroase (e scris de John Clements, publicat la Editura ALL, tradus de Lena Călinoiu; le mulțumesc celor de la editură pentru volumul primit gratuit în schimbul unei recenzii cinstite).

„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul. Mi-am imaginat mereu o carte plină de dulcegării – sau una scurtă, cu multe poze și destul de simplă (vezi, de exemplu, „Iepurele de catifea”, de Margery Williams, o poveste scurtă-scurtă – și ea tot faimoasă).

Cred că am mai pomenit de faptul că îmi plac cărțile lui Sergiu Someșan. Nu-mi plac așa cum îmi plac G.G. Marquez și Murasaki Shikibu, de exemplu, care au un stil ireproșabil și creează fiecare în felul lui lumi extraordinare, la limita dintre real și supranatural. Nu-mi plac nici cum îmi plac cărțile și seriile complexe, pline de fire narative care se intersectează până devin țesături care-ți taie răsuflarea. Îmi plac însă așa cum îmi plăceau cărțile în copilărie, când mă încântau, mă prindeau, mă făceau să visez și nu-mi păsa nici cât negru sub unghie de detalii pe care am învățat să le observ când am făcut din cărți obiectul meu de studiu și apoi de lucru.

Dacă citești o carte, e normal să ai o opinie despre ea. Iar dacă ai o opinie, nu trebuie să fii super-cult ca să le-o comunici și altora. Poți să spui despre carte că e _bună _sau proastă. Poți să spui că e _genială _sau o porcărie. E ok – e literatură, nu știință. Putem citi același text, dar ne impresionează lucruri diferite la el. Singura problemă a opiniei e să se bazeze pe ceva concret.

Black Mass e un film cu gangsteri. E un film care are atâția gangsteri încât nu-și mai bate capul să aibă o poveste care să mă prindă sau personaje de care să-mi pese. Gangsterii bat apa în piuă despre loialitate, ceea ce generic, foarte generic și după ce e generic, continuă să fie generic. În afara faptului că sunt generici, gangsterii nu au nimic care să-i recomande neapărat, așa că mi-a fost greu să-mi amintesc cine era victima ucisă recent pe ecran și ce-a făcut.

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) ** Recunosc că am citit cartea asta în engleză, deci nu pot garanta pentru traducere. În original, am citit-o dintr-o suflare – sau din mai multe suflări, pentru că are peste 600 de pagini; dar oricum, suflările erau una după cealaltă. Într-un han dintr-un sat uitat de lume trăiește, sub acoperire, un mag și muzician legendar, momentan cu o mare recompensă pe capul lui.

Un lucru pe care l-am remarcat e că oamenii nu prea fac diferența dintre SF și fantasy nici măcar atunci când e vorba de cazuri clasice, cum ar fi Fundația lui Asimov versus Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien. Adevărul e că distincția e greu de făcut, mai ales în cazuri la limită în care SF-ul se amestecă cu fantasy-ul (Lumea lui Rocannon, de Ursula K. Le Guin, de exemplu), dar aș vrea să lămuresc termenii pentru articolul de față.

Din când în când recitesc cărți care mi-au rămas în minte și care m-au lăsat cu o profundă admirație pentru autor. În special dacă mă simt nasol și n-am chef de nimic, cum e cazul acum. Dacă vi se pare că individul din poza din dreapta seamănă puternc cu Harry Potter, e pentru că _e _Harry Potter. Saving Connor de Lightning on the Wave e prima carte din seria Sacrifices Arc, care e bazată pe universul Harry Potter și care totuși reușește să fie o cu totul altă mâncare de pește decât ce a scris J.

Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă. Traducerea e o ciudățenie: pe de o parte, Mihai Dan Pavelescu (traducătorul) a venit cu traducerea superbă „vântelegar” pentru „windsteed” al lui Ursula K. Le Guin (e vorba de un fel de cai-motani înaripați).

Habar n-am cine sunt indivizii de pe copertă. Aș putea să presupun că sunt Margo și Josh din Îndrăznește să visezi, dar personajele Norei Roberts sunt blonde din născare. După cum se vede din poză, tipul de pe copertă are părul șaten, iar tipa pare să fie vopsită. Deci, romanul este despre două personaje atât de superbe încât au trebuit să ne arate poza altcuiva, ca să nu murim din cauza groaznicului șoc de a vedea atâta splendoare pe o singură pagină.