Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.

Ca să nu fie confuzii: cartea am citit-o în engleză (de fapt, am audiat-o, luată via Humble Bundle). Nu am avut tangențe cu traducerea efectivă. A trecut ceva timp de când am văzut filmul, dar deși anumite secvențe îmi sună foarte cunoscut, altele… nu. După cum ziceam, știu filmul, deci știam și deznodământul de la bun început, ceea ce înseamnă că am putut fi atentă la detalii, la modurile atente în care la o primă citire sensul e ascuns între cuvinte, iar la a doua e cât se poate de evident.

Nu demult am scris o recenzie a unei cărți de acțiune/dragoste care mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam: Just Kill Me, de Wendy Herman. În general nu prea citesc romane de dragoste… Ok, minciună. În general nu citesc romane de dragoste, literatură originală. Pe direcția de dragoste citesc fanfiction, care e puțin altceva. Sau foarte altceva. Într-o bună zi chiar o să-mi aduc aminte să povestesc pe blog despre seria mea favorită pe direcția asta, dar nu acum.

Citesc destul de mult. Doar că nu prea scriu recenzii pe blog la decât dacă o carte e foarte interesantă, dacă am chef în clipa aia să scriu recenzii, sau dacă a fost un efort s-o citesc. Cineva mi-a sugerat să am un loc pe blog unde să anunț cartea pe care o citesc la momentul respectiv (mințile curioase vor să știe și pe Goodreads trec doar ce-am citit, nu și ce citesc).

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată.

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic: Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă.

Festinul ciorilor de George R.R. Martin A patra carte (în două volume în ediția cu coperți necartonate) din seria Cântec de Gheață și Foc. O carte fascinant de plictisitoare pentru un fir narativ atât de interesant. Personajele sunt interesante. Narațiunea e complexă. Apar tot felul de transformări psihologice care sunt credibile și au forță. Practic, cartea asta are toate elementele necesare ca să fie o carte de cinci stele (din cinci), dar e scrisă într-un stil atât de searbăd încât îți dorești să poți juca sudoku (sau World of Tanks) în timpul părților neinteresante, mai ales că unele dintre personajele mișto ale seriei au dispărut în ceață.

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți. Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute. Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig.

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog. Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul.