Orele de religie din școli (sau: despre inconștiența părinților)

Nu mai știu dacă aveam 12 sau 13 ani[*] când mi-am dat seama că am o mentalitate de asasin nemilos, că aș putea să omor pe cineva și să-mi continui viața fără să mă uit de zece ori înapoi. Crudă, dură, implacabilă. Viața e un șir lung de dificultăți și în ultimă instanță te resemnezi cu faptul că și tu vei suferi și vei muri.

Am trăit o vreme cu convingerea că în adâncurile mele sunt aproape sociopată. Nu voiam să văd pe nimeni suferind sau murind, dar… dar.

Bun. Cum îi bagi în cap unui copil chestia asta? Nimic mai simplu. Îl duci la orele de religie. Sunt șanse să devină închis la minte și gata să le predice celorlalți că fac greșit ce fac, eventual să-i amenințe cu iadul și scrâșnirea dinților; dar sunt și șanse să se resemneze cu oribilitatea profundă a propriei persoane.

Deci. În gimnaziu, pe la 12-13 ani[*] ne-au dus, la ora de religie, să vedem filmul „Strigătul Mut”. E un film de propagandă anti-avort, în care copiii tăi au șansa de a vedea, necenzurat, un fetus rupt în bucăți în timp ce vocea calmă a naratorului îți explică cum fetusul ăla urlă de durere și tu vezi cum e omorât un „om în miniatură”. Doar după vreo 10 ani aveam să caut din nou porcăria aia de film și să văd că de fapt comunitatea medicală spune că filmul înșeală într-o grămadă de feluri, că interpretările gen „fetusul țipă” sunt puse cu furca, că fetusul din imagini pare de dimensiunea unui bebeluș normal, dar de fapt are vreo 5 cm la 12 săptămâni. Că nu există dovezi că ar fi capabil să simtă durere la vârsta aia.

Ei bine, când am văzut prima oară filmul ăsta țineam cu tipa care nu voia să aibă un copil. Nu vrea și pace, că doar nu i s-a sculat de nebună să rămână însărcinată ca să poată să meargă la spital, să fie anesteziată și să i se bage chestii în uter. Spre deosebire de idealiști, eram și sunt conștientă că oamenii nu sunt obiecte, că nu poți să-i împingi să vrea ceva, să se bucure sau să iubească. Și indiferent ce spun cei din ProVita și alte organizații anti-avorturi, chiar există femei care nu vor să li se pună ceva după gât pentru tot restul vieții. Și atât de tare nu vor că făceau avorturi în ilegalitate în comunism, știind că puteau muri dacă ceva nu mergea bine.

Țineam cu femeia aia de pe masa de operație. Cine o fi fost? Nu știu. Vreo fată de 15 ani, poate, încă imatură, care vedea că restul vieții ei se ducea pe apa sâmbetei – orice ban în plus nu mergea pe educație, ci pe scutece. Sau o fi fost vreo femeie la 30, care nu mai voia încă unul. O tipă la 23, fără stabilitate materială. O tipă la 26 care pur și simplu nu avea chef și care nu-și vedea viața așa.

Sunt unii care spun „vaaaai, dar cum poți să nu vrei să ai grijă de altă ființă umană, egoisto!” Ei, bine, în condițiile în care un copil ocupă restul vieți tale, în diferite grade, în condițiile în care o să trebuiască să petreci nenumărate ore, zile, săptămâni, luni ca să crești pe cineva și niciodată nu o să te poți desprinde de persoana aia, cum își permite cineva, oricine, să se bage la mijloc? „Dar în momentul în care o să vadă copilul o să-l iubească, că-i al ei!” sugerează cei de la ProVita cu X-șpe articole pe tema „ce bine că n-am făcut avort”. 40.000 de copii abandonați în România demonstrează că nu-i așa. Și dat fiind faptul că de-a lungul istoriei femeile își omorau nou-născuții sau îi abandonau în grija bisericilor și mănăstirilor, aș zice că cei anti-avort și anti-contracepție trăiesc într-o lume paralelă în care toți oamenii sunt buni, mielușei, lipsiți de lăcomie, muncitori, cu frică de Dumnezeu și dragoste de aproape și seamănă între ei din foaaaarte multe puncte de vedere. Chestie care nu prea e valabilă pentru realitatea în care trăiesc eu, în care există oameni și oameni și în care problema binelui și a răului nu e așa de ușor de rezolvat.

La vremea când am văzut filmul, am decis că părerea mea despre lume mă făcea criminală, ucigașă, crudă, mizerabilă, atunci îmi asumam asta. Îmi asumam faptul că sunt, cum ar veni, o scursură umană. În fața problemelor spinoase, eram capabilă să aleg o variantă, chiar și una oribilă, și să continui să mă uit în oglindă a doua zi.

Asta am învățat la religie. Nu cum să fiu o bună creștină. Nu cum să fiu cuminte. Nu cum să fiu corectă și morală în societate. Nu despre istoria creștinismului (eventual superficial). Nu despre dogme, probleme de credință, probleme teologice. Nu, am învățat ce poți învăța dintr-o îndoctrinare doar parțial reușită: am învățat că ceva e în profundă neregulă cu mine.

După suficient timp, mi s-a corectat viziunea asupra lumii și am înțeles că lucrurile nu erau chiar așa, dar nu văd de ce ar trebui cineva să aibă crize existențiale în adolescență. Nu văd de ce ar trebui să înghițim propagandă și îndoctrinare – din proprie experiență, chestiile astea rareori te fac mai puternic și mai rezistent la o propagandă sau îndoctrinare ulterioară.

Unii colegi cred că au învățat că trebuie să fie cuminți, că dacă nu îi bate Dumnezeu. Alții n-au învățat nimic. Și probabil că există și unii care or fi învățat de acolo să fie niște oameni cu care nu te poți înțelege, că-ți vâră religia pe gât.

Alte chestii care ni s-au spus/arătat:

  • nu poate să treacă o zi fără să păcătuiești. Chiar și mergând doar pe stradă păcătuiești
  • a-ți face șuvițe în păr e un păcat
  • dovezile că Dumnezeu există sunt că lumea există și încă vreo câteva chestii de care am uitat, pentru că erau la fel de stupide
  • preoții care predau religie au libertăți mai mari decât ceilalți profesori: au dreptul să rupă indicatoare de lemn pe palmele băieților când aplică pedepse corporale
  • Dumnezeu trimite în iad majoritatea umanității
  • că trebuie să mă spovedesc și să spun că nu voi mai păcătui (deși din cauza faptului că oricum păcătuim, însemna să spun o minciună)

Sunt sigură că mai sunt și alte chestii, dar le-am uitat. Ca materie, religia e una dintre cele mai stupide. Se face în fiecare an, din clasa I până într-a XII-a, nu acumulezi aproape nicio informație cu adevărat utilă și te trezești îndoctrinat de cine apucă să-ți facă îndoctrinarea.

Nu zic nu, am auzit de ore decente de religie, în care chiar se învață câte ceva (gen istoria religiilor), dar una peste alta am aflat mai multe despre creștinism din Quo Vadis decât de la profesorii de religie. Am înțeles mai bine care e spiritul creștinismului din Narnia decât de la preoți.

Dacă aș avea un copil de vârstă școlară în grijă acum, cred că l-aș întreba ce face la diverse materii. L-aș întreba ce face la religie, mai ales. Că e o materie mai riscantă decât altele. În fond, cu toată încrederea în sistemul de învățământ pe care o am… n-am destulă încredere.

__________________________

Later edit și notiță de subsol: mi s-a atras atenția că se poate să fi avut vreo 14-15 ani și să fi fost la liceu, de fapt. Dar tot pe acolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *