Limbi inventate – SF și fantasy

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).

Chestia asta face ca limba inventată să semene deseori cu limba autorului. Scrierea e în general pe litere, propozițiile sunt de tipul subiect-predicat-complement și în general singurele schimbări relevante sunt câteva cuvinte care reprezintă concepte puțin mai abstracte decât alea pe care le împrumută toată lumea de la filozofii germani.

Nu zic că e vreo problemă, dar, dacă cineva vrea să fie mai creativ, există tot felul de chestii interesante pe care le poate prelua de la limbi deja existente.

1. Altă topică

Ne-am obișnuit cu propoziții gen „El mănâncă pește.” – El (subiect) mănâncă (verb) pește (complement). Așa e în română, așa e în engleză, la fel și în germană, spaniolă, franceză și cam toate limbile cu care ne-am obișnuit: Subject – Verb – Object: SVO.

Mai există și alte variante. Cea mai comună variantă (din punctul de vedere al numărului de limbi distincte care o folosesc) e SOV: Subject – Object – Verb, sau Subiect – Complement – Verb. „El pește mănâncă”. E varianta folosită de limbi precum japoneza (Kare ha (subiect) sakana wo (complement) taberu (verb)) sau turca.

Există și limbi VSO: Verb – Subject – Object, sau Verb – Subiect – Complement: Mănâncă el pește. Limbi de genul ăsta sunt ebraica și irlandeza.

VOS: Mănâncă pește el.

OVS: Peștele îl mănâncă el.

OSV: Peștele el îl mănâncă.

Nu e vorba de inversiuni: în limbile astea chiar așa se formează o propoziție obișnuită.

2. Altă gramatică cu totul

Ne-am obișnuit cu conjugări și declinări, dar sunt limbi care funcționează altfel.

Limbile analitice/izolante (gen chineza): cuvintele nu se transformă. Substantivele nu au plural, verbele nu au trecut, prezent și viitor – toate chestiile pe care noi le obținem modificând cuvântul ele le obțin adăugând alte cuvinte.

Se adaugă „câteva” sau „multe” înainte de substantiv pentru a forma pluralul, iar timpul verbelor se deduce din context („Mâine merg la piață” e singurul viitor acceptabil, ca să zicem așa), sau e reprezentat de un cuvânt în plus pe undeva.

Limbi aglutinante (gen japoneza): cuvintele au o bază la care se adaugă tot felul de elemente care au tot felul de roluri, uneori ajungându-se la cuvinte extrem de lungi pentru că se tot adaugă particule gramaticale. La substantive e simplu: ai particule care denotă tema propoziției, sau subiectul, sau complementul direct, sau instrumentul (de ex: Mitsubishi ha -> în propoziția asta vorbim de Mitsubishi; Mitsubishi wo -> cineva îi face ceva Mitsubishi-ului)

În japoneză poți adăuga, de exemplu, „rare” pentru pasiv, „sase” pentru cauzativ, „masen” pentru vorbire politicoasă (la negativ), „deshita” pentru trecut. Vei ajunge la un verb gen taberaresasemasendeshita, care înseamnă, dacă vorbim de un tip, „El nu a fost făcut să mănânce.” Sau un verb ca hanasaseraremasendeshita – „El nu a fost făcut să vorbească.”

Limbi polisintetice (gen cele ale indienilor din America de Nord): o grămadă de cuvinte se unesc într-unul singur, dar nu pot funcționa de unele singure în forma din cuvânt.

Exemplu luat de pe Wikipedia: Nimitztētlamaquiltīz din limba mexicană Nahuatl înseamnă, literalmente, eu-tu-cineva-ceva-da-[cauzativ]-[viitor] și se traduce prin: „Eu voi face pe cineva să-ți dea ceva.”

3. Generalități ale limbii

În engleză politețea e o chestie de context: nu înjuri, te exprimi „respectuos”. Dar și vânzătorul de la magazin, și câștigătorul premiului Nobel sunt „you”. În română, ca în franceză, avem „tu” și „dumneavoastră” și exprimări la plural.

Japonezii ne depășesc cu mult: au o vorbire informală, pe care o folosești cu prietenii, o politețe generală, de zi cu zi, în care verbele primesc sufixe politicoase; o politețe și mai politicoasă, folosită când se vorbește despre un superior, în care verbele primesc sufixe mai lungi, sau în care se schimbă verbul cu unul și mai politicos (de exemplu taberu, a mânca, devine meshiagaru); în cele din urmă, există și o vorbire umilă, în care vorbitorul vorbește despre sine, cu propriile ei sufixe verbale și/sau verbe schimbate.

Chestia asta contează mult, pentru că dacă inventezi o limbă cu un sistem foarte clar de politețe un personaj poate să constate discrepanțe între modul în care vorbește un personaj și poziția lui socială/față de un alt personaj. În japoneză poți constata că o slujnică „se scapă” și vorbește prea familiar cu un nobil, în engleză trebuie să aibă un alt gen de imprudență pentru a fi remarcabilă.

O limbă nu e doar un set de cuvinte ușor traductibile printr-un dicționar: ea cuprinde o întreagă filozofie, un întreg sistem de a vedea lumea. Poate că într-o limbă inventată se poate face extrem de tare diferența între ceea ce se petrece în grupul vorbitorului și ceea ce se petrece în grupul advers (o formă verbală diferită, ceva?). Sau poate că e o limbă fără conjugări, în care subiectul e subînțeles, așa că poți să auzi că cineva merge în capitală, dar nu știi dacă e vorba de vorbitor, de ascultător, sau de cu totul altcineva.

4. Subtilități ale limbii

Nu toate limbile folosesc „da” și „nu”. În română avem formele „ba da”/„ba nu”, care vin după întrebări la negativ, nu?
În latină nu se foloseau cuvinte specifice pentru da și nu, ci se relua întrebarea (și eventual se foloseau forme negative ale verbelor), eventual împreună cu conjuncția „non” (care arată negativul).
În norvegiană există Ja (da), Jo (ba da) și Nei (nu/ba nu).
În engleza medievală se foloseau patru cuvinte: yes (ba da), no (ba nu), yea (da) și nay (no).

Nu toate limbile au un singur cuvânt pentru „și”. Numai în japoneză sunt multe variante:
– ya: un „și” pentru enumerarea incompletă a substantivelor (deci dacă propoziția se termină cu „și altele”).- to: un „și” pentru enumerarea completă a substantivelor (dacă sensul e: acestea sunt obiectele, și doar acestea).
– mo: un „și” care leagă substantive, cu sensul de și aceasta, și aceea: Și caii, și măgarii pasc.
– soshite: un fel de „pe urmă” care leagă propoziții.
– tari: leagă propoziții în contextul în care dai exemple (de exemplu: și mâncatul, și băutul sunt activități care implică înghițirea)
– kute: leagă adjective
– etc.

Chestiile de la punctul ăsta pot fi un fel de finisări, genul de lucruri pe care le spui din colțurile buzelor ca să te dai interesant. Sau pot fi folosite ca puncte cheie în narațiune: cutărică nu putea să descifreze mesajul Hu’la’hoop-ilor, despre care se știa că era profeția cea mai cea din univers, pentru că interpreta greșit un cuvânt ca însemnând „și”, când de fapt era o silabă care marca subiectul.

5. Scrierea

Tot ce a trecut prin zona europeană tinde să fie o scriere bazată pe o corespondență sunet -> semn. Dar, din nou, nu e necesar să fie așa. Hieroglifele egiptene erau folosite și pentru scriere fonetică, și pentru reprezentarea unor idei/cuvinte cu totul. Kanji din Japonia (care sunt și Hanzi din China) sunt ideograme: reprezintă idei/cuvinte. În Japonia există un alfabet în care sunt reprezentate silabe (ha/he/wo/a/etc.). Există limbi în care se scriu doar consoanele (gen ebraica, de unde și YHWH ăla care ba e Jahveh, ba e Iehova).

Când sunt reprezentate idei, normal că nu există nimic care să-ți spună cum s-ar putea citi cuvântul. Sau s-ar putea citi în diverse feluri: 上 din japoneză se citește ue, a sau jou. Dacă e 上げる se citește ageru, dacă e 上る se citește noboru.

Alte tipuri de notare a ideilor: prin noduri de diferite tipuri (quipu), prin chestii gen codul Braille sau Morse… iar unele popoare nici nu au scris.

__________________

Nu vreau să conving pe nimeni să folosească limbi cât mai ciudate, sau sisteme de scriere cât mai șui, dar mi se pare că e o zonă în care nu prea se aventurează lumea, sau dacă se aventurează n-ajunge prea departe. Chiar dacă e un domeniu fascinant, în care se pot inventa multe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *