Arthur C. Clarke – Sfârșitul copilăriei [recenzie]
E o vorbă care spune că nimic nu îmbătrânește mai repede decât viitorul – sau decât previziunile despre viitor. Și părerea mea e că Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke a îmbătrânit și n-a făcut-o foarte frumos.
Spun asta nu din cauza tehnicii din carte și a modelelor de nave spațiale, cât din cauza optimismului epocii bunicilor, când se mergea spre stele și erau multe de descoperit și oamenii puteau fi convinși să fie raționali și lipsiți de prejudecăți, vremurile vechi când încrederea în om era mult mai mare – într-un anumit sens. Da, _omenirea _putea să se arunce în aer cu bombe nucleare, dar omul avea un potențial infinit.
În Sfârșitul copilăriei, utopia e în floare, toate problemele lumii au dispărut, singura chestie cu adevărat rea e plictiseala. Pastila contraceptivă duce la egalitatea sexelor și la eliminarea puritanismului, televiziunea atinge un potențial nemaiîntâlnit, în care patru sute de ore de înregistrări sunt difuzate la TV în fiecare zi în întreaga lume, lucru care li se pare enorm (cât e difuzat azi doar în România?…). Rasismul și religia sunt eliminate prin rațiune și toți trăiesc în pace și armonie, în ciuda extratereștrilor care și-au stabilit navele gigantice deasupra orașelor importante ale lumii și au rămas cu ele acolo zeci de ani.
Da, ultima frază sună ca o poveste care face toți banii, doar că Arthur C. Clarke nu merge pe poveste, ci pe filozofie și pe un joc de idei legat de scopul ultim al existenței, de direcția evoluției tuturor ființelor vii. E genul de carte în care rareori se întâmplă ceva major, ci de obicei lucrurile s-au întâmplat și acum toată lumea e liniștită și-și acceptă situația (nave extraterestre gigantice deasupra orașelor?… meh, ok. Îi lăsăm să ne civilizeze). Sunt sigură că e o carte foarte interesantă pentru cei cărora le plac ideile din ea, dar punctul ei slab e că dacă nu te pasionează îți dai ochii peste cap din nou și din nou.