După o discuție destul de lungă la articolul despre proprietatea intelectuală ca materie de liceu, mi-e din ce în ce mai clar că nu se înțelege foarte clar cum e cu proprietatea asta intelectuală și la ce e ea bună. De ce e pirateria nașpa, de ce informația „nu vrea să fie liberă”, de ce nu „toți autorii vor doar să fie citiți”.

Să începem de la obiecția principală: „Întâi văd dacă-mi place, de-abia dup-aia cumpăr, dacă merită.”

Obiecția asta are diferite forme, legate de calitatea produsului și de utilitatea lui pe termen lung. De ce să cumperi o carte proastă? Și cum să afli dacă o carte e proastă fără s-o citești? Și obiectul de divertisment cumpărat își pierde deseori valoarea pentru cumpărător după o primă utilizare, lucru de care mi-a spus un jucător care n-ar cumpăra niciodată un joc, oricât de bun, pentru că a doua oară nu-l mai joacă.

Sincer? Să fim serioși. După ce citești două-trei recenzii ale unei cărți și mergi în librărie și o răsfoiești, cam știi dacă are șanse să-ți placă sau nu. Nu ești pus în situația de a vedea doar coperțile de la distanță și a spune „Ah, hm, aia roșie vă rog?” Da, te mai și înșeli uneori, dar triezi oricum, fie că și cumperi, fie că citești doar chestii piratate.

În momentul în care citești cartea/vezi filmul/joci jocul, tu deja profiți de pe urma eforturilor unor oameni. În alte domenii nimeni n-are nimic de zis: dacă ieși la o cafea, nu stai să o bei înainte să decizi dacă o plătești sau nu. Te uiți la cum arată locul, studiezi meniul și îți asumi un risc – aaaa, că trebuie să vină cineva să facă acel produs unic și folosește produse palpabile. Da, dar acelea sunt doar o parte din preț, să zicem 3 lei, restul e adaos comercial, din care se plătesc chelnerii, curentul, decorul, contabilul, chiria și eventual se face un profit.

Mai sunt oameni care spun că nu merită să dai nu știu cât pe o porție de cartofi prăjiți la restaurant, când de banii ăia poți să-ți faci câteva kile de cartofi prăjiți acasă, dar oamenii care sunt de părerea asta nu spun, „Dom’le, îți dau 3 lei pe produsul ăsta, că știu că tu cu atât l-ai luat, vedem noi dacă meriți și adaosul comercial.” Dar la cărți/filme/jocuri apare fenomenul ăsta: „Îți folosesc produsul, mai vedem noi dacă meriți și banii.”

Fiecare afacere se bazează însă pe un număr mare de cumpărări, care să acopere costurile pe care un singur consumator nu le poate acoperi.

Cafenelele și restaurantele se pot aștepta ca oamenii să tot revină și să cumpere același tip de produs (o cafea, o porție de spaghete) și pot avea același cumpărător de x ori. În schimb, când e vorba de divertisment, numărul de consumatori e ceva mai important: câte volume o să cumpere chiar și cel mai pasionat cititor al „Numelui trandafirului”? Eu cred că nu există carte din care să fi cumpărat mai mult de trei exemplare, cu tot cu cadouri făcute. În schimb, am pierdut șirul cafelelor cumpărate în diverse locuri.

Dar și unele, și altele au nevoie de cumpărări multe ca să supraviețuiască, pentru că un număr redus de cumpărări nu va acoperi costurile. Cu cât ar trebui oare să-l sponsorizezi pe George R.R. Martin ca să-ți scrie ție o carte? Cu câți prieteni ar trebui să te aliezi ca să poți susține un autor să scrie un roman, de exemplu? Nu mai vorbim de filme și jocuri, unde bugetele de câteva milioane de dolari par mici – ai câteva milioane de dolari să dai să ți se facă un film ție? Nu? Bun, atunci costurile se împart între toți cei care-l urmăresc pe bani.

Să ne înțelegem: să scrii o carte necesită un efort. Unii o fac gratis, dar în general cei care scriu în timpul liber și vor doar să fie citiți nu sunt cu adevărat preocupați să scrie bine sau să se perfecționeze, pentru că ar avea nevoie de mult mai mult timp și mult mai mult efort decât sunt dispuși să ofere.

Deci, care e costul de timp? Depinde puternic de autor – unii sunt foarte prolifici, scriu rapid, alții scriu foarte greu, de-a lungul a câțiva ani. O să mă dau pe mine ca exemplu, că tot termin acum cu Flight from Hell: un roman nu excesiv de mare, dar măricel. Are 48 de capitole/episoade, publicate săptămânal, scrise în decurs de un an. Nu mi-a luat un an întreg de muncă continuă, dar să zicem că 1-2 zile/capitol tot am stat (în realitate e mai mult, dar să luăm minimul). Să zicem deci că ar fi 90 de zile de muncă, program întreg – ceea ce nu înseamnă 3 luni, ci vreo 4+.

Un salariu mediu ar fi cam 400 euro/lună, dacă nu mă înșel – să zicem că aș vrea să câștig un salariu mediu de pe urma romanului. Ar trebui să câștig deci cel puțin 1600 de euro ca să pot trăi din scris la un nivel mediocru. Altfel trebuie să am un loc de muncă, trebuie să fac altceva ca să mă întrețin și, cum e de fapt cazul și acum, viața de zi cu zi îmi fură din timpul de scris, din energie, din inspirație și din creativitate. Îmi imaginez povești, am tot felul de idei mișto în cap, dar pusul lor pe hârtie durează și pe mine mă distrează și în capul meu, nu trebuie să fie scrise.

Pentru ca eu să câștig 1600 de euro, însă, trebuie ca romanul meu să facă vânzări mult mai mari – dacă eu primesc 10%, trebuie să se vândă de 16.000 euro în total. Restul de 90% merg la vânzători, editură, corectori și în tot restul procesului de creație, care e destul de util dacă vrei să ai un produs bun și accesibil altora.

În plus, sunt tot felul de oameni care lucrează la o carte, de la editori la corectori la cei care o pun în pagină și așa mai departe. Intră o grămadă de timp, intră salarii, intră tot felul. Dacă nu se acoperă destul din costuri, editura până la urmă dă faliment și scriitorul își vede de treaba lui. Dacă sistemul în mod cronic nu aduce bani nimănui, artiștii se consideră neînțeleși și neapreciați prin excelență, așa că nu-și dau silința prea tare. Scriitorii scriu pretențiozități, regizorii fac filme „de artă” pentru festivaluri, pe care puțină lume le place cu adevărat și așa mai departe.

Deci, da. Când n-ai economie de piață funcțională în ce privește divertismentul, ai numai porcării gen „Poziția copilului” și alte filme de Cannes, că „Dr Horrible’s Sing-Along Blog” e făcut pentru publicul ăla care își arată aprecierea direct – „Shut up and take my money!” Costurile la filmele noastre sunt acoperite de nemuritorul Consiliu Național al Cinemtografiei, scenariile sunt scrise ca să gâdile pe niște fosile la tărtăcuță și regizorul să aibă din ce trăi anul ăsta și o bună parte din filme sunt de nevăzut pentru că nici măcar nu-și bate cineva capul să le aducă la public.

Succesul de care trebuie să te bucuri ca să poți trăi din bacșișuri e enorm.

Sunt sigură că George R.R. Martin, JK Rowling, Umberto Eco și alții asemenea ar putea trăi și dacă ar zice „Cărțile mele sunt gratis pe net, dați un bacșiș dacă vă plac” – pentru că dacă ai suficienți oameni care să te adore, te descurci. Dar altfel nu prea poți trăi din bacșișuri, mai ales când trebuie să-ți plătești și oamenii care ți-au făcut corecturile și coperțile și te-au ajutat să-ți scoți cartea cum trebuie. Majoritatea scriitorilor nu ajung în situația în care să se arunce cu bani în ei pentru că așa vrea publicul. Și la un moment dat parcă e mai rentabil să-ți arunci energiile într-un loc de muncă care-ți permite să mergi la restaurante mișto, să vezi lumea și să-ți cumperi chestii decât să te chinui să publici o carte pe care s-ar putea să vezi 3 lei, că nu te place lumea.

Din punctul meu de vedere, nici n-ar fi normal să fie așa. Ar însemna să ne umplem de cerșetori care încearcă să trăiască într-o industrie perpetuu considerată irelevantă și de amatori care n-ar avea nici timpul, nici înclinația să producă lucruri bune calitativ. După cum ziceam, poveștile mișto sunt la fel de mișto și în capul autorului, nu trebuie neapărat să ajungă pe hârtie – iar dacă ajung, de ce să fie necesar să le publici? Și dacă le publici, dă-o-ncolo, ce să tot șlefuiești și să editezi și să te chinui atât? Lasă, că merge și la plesneală, cui îi place, îi place, și cine nu, n-are decât să se care.

Drepturile de autor nu aduc dreptatea absolută în lume.

Unele „opere” ajung foarte faimoase deși au prea puține calități, altele sunt foarte mișto, dar nu ajung la cine trebuie, ca să prindă. Nu există un sistem care să răsplătească autorul conform calității obiectului produs – dar există un sistem care răsplătește autorul în funcție de câți oameni profită de pe urma produsului lui.

Cam despre asta e vorba: dacă răsplata nu există, ne îngropăm în amatori și cei mai prolifici autori vor fi copiii de 15 ani, că ei au timp. Dacă răsplata e un bacșiș, munca e aruncată în derizoriu. Dacă răsplata vine din partea statului, avem parte de și mai multe filme și cărți despre comunism, corectitudine politică și măreția unui partid (în funcție de zonă și moment). Dacă răsplata vine de la un singur cumpărător, majoritatea nu ne putem permite niciun fel de divertisment.

E vorba de economie și de faptul că oamenii trebuie să aibă ce pune pe masă și unde dormi ca să poată produce ceva, până la urmă. Da, știu că există oameni care nu pot cumpăra tot ce folosesc – studenții care ar fi îngropați în datorii până peste cap dacă și-ar cumpăra cărțile de care au nevoie în facultate, artiștii care lucrează cu programe foarte scumpe pentru a produce artă digitală etc. Nu sunt absurdă, nu o să sar la gâtul oamenilor care spun „mi-am scos o carte de pe net”. Dar insist puternic pe faptul că trebuie înțeles de ce se plătesc filme și jocuri, de ce sunt scumpe softurile, de ce dreptul de autor e important. O să explic chestia asta în oricâte feluri trebuie, până se înțelege.