Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului.

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară.

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.

A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate…

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.

Marriage in the Christian world is a pretty clear thing: you go to a priest and there’s a ceremony. Ritual things are said and done – and at the end, you’re married. The secular marriage us Westerners have is pretty much the same: you go to someone, declare your intent and then, through the power invested in the ritual by tradition and common convention, you’re married.

Do you know those books which you can supposedly brag about reading? You know, like „Pride and Prejudice”, „The Satanic Verses” or „The Iliad”? Of course you do. You run into them a lot – and there’s others which are less known, but just as impressive to mention.