Chiar dacă am povestit într-o serie de trei articole cât de mult mi-a plăcut cartea asta și sunt de acord cu faptul că e o capodoperă a literaturii universale, parcă tot n-aș fi scris chestia asta pe coperta ei. Deși poate că merită strigată ideea de pe vârful blocului. Povestea a fost scrisă acum o mie de ani la curtea imperială japoneză și acolo se și petrece acțiunea. Genji e un prinț născut dintr-o concubină de rang inferior, dar care este considerat perfecțiunea întruchipată, un adevărat ideal masculin.

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară. Am primit acum un mail de la librăriile Humanitas, cu recomandările librarilor. La un moment dat am fost în Amsterdam și am intrat într-o librărie de acolo – existau recomandări scrise frumos și citeț, de mână, pe niște cartonașe mici.

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest. Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi.

A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate… A fost odată o curte imperială a Japoniei în care împăratul era conducătorul țării (nu shogunul), în care nobilimea era pașnică pentru că Japonia era pașnică, onoarea nu era o valoare de căpătâi și frumosul și rafinamentul erau extrem de importante.

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte. Povestea lui Genji a apărut în contextul acesta axat pe poezie, pe rafinament, în care oamenii „de bine” aveau o vastă cultură literară și puteau compune versuri, cita poezii și face referiri subtile și sugestii rafinate fără prea mare efort.

Marriage in the Christian world is a pretty clear thing: you go to a priest and there’s a ceremony. Ritual things are said and done – and at the end, you’re married. The secular marriage us Westerners have is pretty much the same: you go to someone, declare your intent and then, through the power invested in the ritual by tradition and common convention, you’re married. In old Japan, things were… different?

Do you know those books which you can supposedly brag about reading? You know, like „Pride and Prejudice”, „The Satanic Verses” or „The Iliad”? Of course you do. You run into them a lot – and there’s others which are less known, but just as impressive to mention. Except some of them are weird. Or very weird. Or, well, fucked up – despite being classics, critically acclaimed and other such. And despite their authors not thinking they were that twisted.