Graham Joyce – Un fel de basm [recenzie]

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare.

Douăzeci de ani mai târziu, fata reapare la ușa părinților ei, aproape neschimbată – și povestește cum a fost dusă pe un tărâm supranatural, de unde nu s-a mai putut întoarce. Pentru ea au trecut șase luni, chiar dacă pentru restul lumii au trecut două decenii.

E vorba de Un fel de basm de Graham Joyce, carte publicată la Editura Paladin (colecția Black Pocket, de care ziceam că-mi place mie), în traducerea Alexandrei Fusoi (apropo de traduceri: a tradus „changeling” cu „schimbăruș”, care mi se pare un cuvânt genial). Nu vă mai povestesc de ce îmi place Paladin, aveți detaliile aici.

Așa. Să ne întoarcem la poveste, care nu e atât despre fata răpită (Tara), cât despre efectul pe care l-ar avea o astfel de răpire în ziua de azi. Accentul cade mai ales pe cei rămași în urmă, pe părinți, frate, iubit, care s-au confruntat în urmă cu douăzeci de ani cu dispariția ei, iar acum se confruntă cu reapariția și „nebunia” ei.

Pentru că Tara are povestea cea mai puțin închegată dintre toți: lumea „de dincolo” e mai degrabă trecută în revistă. E o lume foarte sexuală, cu reguli și ritualuri ciudate, dar care nu e expusă în suficient de mult detaliu încât să dea o impresie foarte realistă. Capitolele în care povestește ea sunt interesante, dar nu mi s-au părut foarte captivante, ci mai degrabă acolo ca să fie acolo. Singurul lucru care a fost repetat cu destul de mult aplomb încât să capete forță a fost că spiridușilor/duhurilor/zânelor nu le place să li se spună în niciunul dintre modurile tradiționale. Notat și reținut.

Capitolele povestite din perspectiva altora sunt mult mai tangibile, avem parte de povești și sentimente reale, de drame, de conflicte nerezolvate, de vieți dezamăgitoare sau ratate. Pe undeva, am avut impresia că magia e doar un pretext pentru drama umană și nu sunt sigură că asta mi-aș dori de la un roman cu spiriduhuri (vedeți? nu le-am zis nici spiriduși, nici duhuri), mai ales că și partea supranaturală putea fi dezvoltată ca să devină mai puternică.

Evident, pentru că e vorba de zilele noastre, Tara e dusă și la un psihiatru, ca să se descopere dacă e în toate mințile, dacă minte de îngheață apele sau dacă are o amnezie ciudată. Un lucru m-a tot sâcâit și mă sâcâie în continuare: când e confruntat cu faptul că fata arată de 16 ani, deși teoretic are 36, psihiatrul începe să-și dea cu părerea despre tot felul de probleme fizice pe care le-ar putea avea ca să arate așa. De exemplu, sugerează că tipa suferă de anorexie, pentru că și-a inhibat hormonii prin controlarea atentă a mâncării. Acuma, nu știu dacă asta era intenția cărții, dar când am citit prostia asta l-am etichetat instantaneu pe psiholog ca imbecil. O persoană cu anorexie nu arată ca o persoană tânără, drăguță și slăbuță, ci ca una bolnavă.

Per ansamblu, e o poveste bunicică, interesantă, care combină mai multe elemente pe care-mi doream să le văd în cărți: ciocnirea reală dintre supranatural și real, dintre psihiatrie și magie, dintre banalul de zi cu zi și nebunia unei alte lumi. Dar parcă nu m-a atins pe cât de tare mă așteptam să o facă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *