Am mai vorbit de „Calea regilor” de Brandon Sanderson și altă dată, dar nu mă deranjează deloc s-o pomenesc pe scurt și acum. Sanderson e un scriitor de fantasy care-și construiește lumile într-un mod aproape științific: pune cap la cap detalii și sisteme magice cu atât de multă atenție la detaliu încât simți că universurile lui au o logică la fel de clară precum al nostru. Într-un fel, sunt axate pe știință, doar că știința funcționează altfel acolo.

Ca să încep cu începutul: „infodump” înseamnă o cantitate mare de informații oferite dintr-o dată într-un stil oarecum eseistic. Chestia se practică deseori în povești SF/fantasy, când scriitorii au o lume întreagă de prezentat și nu știu cum să înghesuie toate informațiile la început, ca să poată ajunge la partea de acțiune. Problema e simplă – ai, să zicem, un univers super-diferit. Cerul e gri. Ninge des cu cenușă. Unii oameni sunt sclavi, alții sunt nobili, iar diferența e atât de mare încât unii își pun problema că e vorba de rase umane diferite.

Citeam „Ultimul imperiu” de Brandon Sanderson (Editura Trei, traducere de Ana-Veronica Mircea) când am avut discuția asta: Eu: Traducerea e în mare parte ok, dar m-am săturat să văd „nervous” tradus cu „nervos”. Fata e la primul bal, se preface că e nobilă și, „Încă mai era nervoasă, dar momentul de panică trecuse.” Mă, nu-i nervoasă, are emoții. N-are niciun sens să fie nervoasă. El: Mai demult, prin cărțile cu temă istorică, unii traduceau „raped” cu „răpită”.

Terry Pratchett și Stephen Baxter – Pământul lung Într-o bună zi, un om de știință pune la dispoziția întregii omeniri schema pentru un dispozitiv cu care se poate ajunge în lumi paralele, după care dispare fără urmă. Omenirea începe să exploreze „Pământul lung”, în care fiecare pământ seamănă cât de cât cu al nostru (în afara faptului că oamenii nu există nicăieri altundeva) și apar exploratori care se avântă cât de departe pot, care întemeiază colonii noi altundeva, care rătăcesc pe ici, pe colo sau care pur și simplu își petrec sfârșitul de săptămână în lumile apropiate.

„Calea regilor” de Brandon Sanderson e o carte de fantezie (fantasy) enormă, dar care se citește foarte ușor. Bine, când zic că e „o carte”, vreau să spun că sunt de fapt două volume, unul de vreo 650 de pagini, celălalt de vreo 800 de pagini. Stilul e simplu, fără pretenții, metafore sau imagini poetice. Traducerea din engleză de Ana-Veronica Mircea mi s-a părut chiar bună, cu niște mici excepții de care voi discuta mai încolo – iar volumele sunt o plăcere de ținut în mână, la fel ca altele de la Editura Paladin (doar că nici măcar mie nu mi-a ars să le port în geantă prin oraș – nu sunt grele ca obiecte, dar sunt voluminoase).