A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește. Postarea se termină cu această concluzie: Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum.

În al doilea roman al lui Ovidiu Eftimie, „Bacalaureat”, ne reîntâlnim cu subinspectorul Petre Popescu, care a fost dat afară din SRI pentru că a luat o șpagă când a călătorit prin timp în cadrul unei misiuni, iar acum își face veacul pe la poliția din Cornești, această localitate de care n-a auzit nimeni. Asta nu înseamnă că „Bacalaureat” e un fel de volum doi al seriei care începe cu „Arhanghelul Raul”, pentru că acțiunea e atât de diferită încât cele două volume se pot citi separat fără probleme.

Pe scurt, într-o țară plină de scriitori care vor să scrie numai capodopere care să-ți dea de gândit, Ovidiu Eftimie scrie o carte numai bună de citit pe tren. „Arhanghelul Raul” nu e nici despre cum ne îndreptăm cu toții către schimbări climaterice apocaliptice, nici despre cum ne mănâncă corporațiile de vii și ne transformă în sclavi, nici despre accidente tehnologice. E despre niște nași de tren care pun mână de la mână din banii de șpagă ca să oprească nițel sfârșitul lumii care vine pe căi supranaturale, pentru că până face ministerul ceva în direcția asta murim cu toții – de bătrânețe, dacă nu de apocalipsă.

Acum un an m-a luat Dorin Lazăr de o aripă, m-a dus în fața unui ecran și m-a pus să citesc un articol. Acel articol a stat la baza unei dezbateri lungi, a unor cercetări pe teren și a dus în final la formularea unui pact de neagresiune care asigură faptul că nu ne vom chinui niciodată unul pe celălalt în conformitate cu normele sociale. Articolul era Circuitul cozonacului în natură, de un tip de care n-auzisem.

Eu nu prea mă uit la televizor decât dacă nimeresc prin preajma unuia și se întâmplă ceva interesant acolo, sau dacă sunt cu cineva care vrea să se uite. Așa că ratez tot felul de faze. De exemplu, faza de la X-Factor, unde cântărețul Cheloo s-a luat de un concurent pentru că e homosexual (și bănuiesc că s-a îmbrăcat în stilul camp gay, că altfel nu-mi explic ce-i veni). Citez: „Ai cântat, eu dispreţuiesc tot ceea ce eşti, ce reprezinţi, şi ţara asta te va trimite acasă, cu siguranţă.

Câteodată stau liniștită la laptop, cu ultimii stropi de cafea lângă, și mă pocnește o confuzie existențială: cum pornesc o mișcare revoluționară în materie de moralitatea mâncării fără să dau copy-paste la un comentariu de-al meu căruia i-a dat deja copy-paste altcineva? Că urlă pregătirea academică din mine cu furie nebună: „Auto-plagiat! Auto-plagiat!” (și iar mă penalizează Gugăl că repet ce-am zis; lui Gugăl nu-i place să repet ce-am zis și mă penalizează)