Am tot auzit de bine de jocurile „The Witcher” încă de când a ieșit al treilea pe piață, în 2015. Am tot vrut să le joc, dar cumva nu s-au legat lucrurile decât în decembrie, când în sfârșit am avut și timpul, și dispoziția necesară ca să mă apuc de ele.

Ne-am făcut cont pe Netflix cam atunci când i-au dat drumul. Ne-am uitat ce seriale erau pe acolo, am început să ne uităm la Jessica Jones, pentru că auzisem că ar merita. Am văzut toate cele 13 episoade într-o săptămână, moment în care mi-am dat seama de două lucruri: