Roxana-Mălina Chirilă

„Copacul minciunilor” de Frances Hardinge [recenzie]

Coperta „Copacului” minciunilor de Frances HardingeDe Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată.

(Am reușit în cele din urmă să-l pescuiesc pe Genji din străfundurile memoriei; o carte de 2000 de pagini plină de referințe literare nu e exact ce mi-aș fi dorit să-mi amintesc vorbind cu o fată de gimnaziu, dar ăsta era singurul meu soldat, cu ăsta am defilat.)

Dar am ieșit mult mai câștigată din discuție decât aș fi meritat, pentru că am întrebat-o și eu care e cartea ei favorită și, deși nu are nici ea doar una, mi-a spus că recent i-a plăcut mult „Copacul minciunilor” de Frances Hardinge.

„Copacul minciunilor” a fost prima carte pe care am citit-o în 2022 și cu alta mai bună nici nu cred că puteam să încep. Nu mă așteptam să fie atât de bine scrisă, de antrenantă și de complexă; nu doar pentru că e o carte pentru copii, ci și pentru că puține cărți pentru adulți se ridică la același nivel.

Un roman istoric despre lumea victoriană

Acțiunea se petrecere în jurul anului 1870. Faith Sunderly are 14 ani și e fiica unui preot pasionat de științele naturale și de fosile. Charles Darwin și-a publicat „Originea speciilor” în urmă cu aproximativ zece ani și oamenii de știință încă se ceartă cu privire la vârsta pământului și începuturile omenirii. În aer se simte efervescența descoperirilor și a științei, de care s-a molipsit și Faith, care a citit din cărțile tatălui ei.

În prea multe cărți istorice am impresia că autorul s-a uitat superficial la epocă și a văzut doar ce lipsea din trecut, nu și ce exista în plus. Frances Hardinge conturează însă o lume complexă și diferită de a noastră în „Copacul minciunilor” din câteva mici detalii. Putem să recunoaștem o parte din tehnologii, cum ar fi fotografia, dar îi vedem utilizări la care nici nu ne-am gândi azi. Oamenii sunt aceiași (sinceri sau prefăcuți, răzbunători sau prietenoși), dar societatea e diferită și are alte idei despre ce e decent și ce e indecent sau cum îți manifești dezaprobarea față de ceilalți. Viața de zi cu zi curge doar un pic altfel.

Nu sunt detalii făcute să sară în ochi, dar simți atmosfera și înțelegi mai bine lumea și personajele – nu e doar un prezent pe care l-a vopsit cineva în nuanțele trecutului.

Un feminism pe care l-aș fi vrut și de la alții

După dezamăgirea care a fost „Circe” de Madeline Miller (și o foarte asemănătoare ca abordare „The Witch’s Heart” de Genevieve Gornichec), am zis că nu prea mai am chef de cărți care să-mi spună ce grea era viața femeilor în trecut – fie și a celor legendare.

Dar Hardinge nu stă să plângă de mila nimănui. Sunt lucruri pe care nu se sfiește să le scrie negru pe alb, mai ales legate de modul în care sunt tratate fetele în perioada victoriană, dar după ce stabilește care sunt regulile societății, arată și cum pot fi încălcate.

Faith Sunderly nu e genul care să sufere la nesfârșit în tăcere, pasivă și departe de lume. Sigur, lumea se cam uită strâmb când o fată de 14 ani începe să spună ce a citit prin cărți despre fosile și teorii științifice și nimănui nu-i place că se bagă în seamă. Sigur, cei din jur se așteaptă de la fete să fie cuminți, frumoase, zâmbitoare și drăguțe, nu să se încăpățâneze să-și afirme opiniile. Sigur, există tot felul de cutume despre ce e în regulă să faci și ce nu. Sigur, lucrurile astea sunt cu atât mai importante cu cât ești într-o societate mai elevată, care pune mult preț pe respectabilitate și pe ce se cuvine. Dar e o diferență între obstacole și imposibilități.

Faith are parte de multe obstacole, dar spre deosebire de alte eroine de roman care stau unde sunt puse și așteaptă să treacă viața pe lângă ele (la tine mă uit, Circe), are și idei de cum să acționeze în ciuda lor. Poate că uneori ți se trântește o ușă, dar poți să sari pe fereastră. E nedrept? Da. E frustrant? Desigur. E imposibil? Nici gând.

E valabil și pentru alte personaje; pe măsură ce continuă povestea, din ce în ce mai multe capătă contur, iar deciziile lor sunt puse în context. În spatele aparențelor ușor de categorisit se ascund multe.

O poveste polițistă + fantastică

Dacă e un lucru care-mi place la romanele victoriene (cele scrise în secolul 19), acela e că nu se grăbesc nicăieri și nu simt nevoia să încheie absolut fiecare fir narativ în mod definitiv. „Copacul minciunilor” se lasă influențat de cărțile cu pricina, așa că avem timp să cunoaștem personajele, să le vedem zi de zi, să ne obișnuim cu viețile lor. Lumea în care trăiesc e interesantă, ele sunt interesante și n-ar fi deloc dezamăgitor dacă le-am urmări într-o saga de familie.

Faptul că are loc o crimă care trebuie rezolvată vine peste baza asta solidă și doar face lucrurile mai interesante. Tensiunile deja existente, relațiile din societatea strânsă a insulei unde are loc acțiunea, interesele personale contradictorii aproape că reușesc să îngroape crima în ochii adulților, care vor ca ea să fie altceva decât este în propriile interese. Faith, de care știm deja că e de sexul greșit, de vârsta greșită și din familia greșită nu are nicio șansă să convingă pe cineva că ar trebui măcar să investigheze – așa că va trebui să încerce să-și dea singură seama ce s-a petrecut, ferindu-se de cei care ar vrea s-o oprească.

Pe lângă elementul de investigație, există și un element fantastic: copacul minciunilor, cel care dă titlul cărții. E integrat realist în poveste, fiind descris în cam aceiași termeni științifici ca orice alt specimen adus dintr-o expediție de cercetare. Frunzele îi sunt desenate pentru a le clasifica. Tatăl lui Faith a remarcat că lumina soarelui îi e fatală; crește doar la întuneric și pare să se hrănească cu minciuni. Cu cât minciunile ajung mai departe și sunt crezute de mai multă lume, cu atât copacul crește mai mult, iar fiecare minciună dă naștere unui fruct care, atunci când e mâncat, dezvăluie secrete.

În stilul romanelor victoriene, misterul morții e elucidat satisfăcător. Pe de altă parte, copacul rămâne un mister. Nu se știe de unde a venit, dacă mai există alți copaci ca el, sau care sunt caracteristicile lui exacte. Există însă speculații despre natura lui, toate în ton cu știința secolului 19, care pendulează între explicații fizic-biologice și teologice. Îmi place alegerea autoarei de a lăsa lucrurile așa cum sunt – o explicație insuficientă a unui fenomen excepțional poate lucra în detrimentul poveștii, dar un mister bine descris lasă loc imaginației.

O temă excelent integrată

Deși Faith îl descoperă de-abia la jumătatea cărții, copacul minciunilor e elementul care declanșează aproape toate evenimentele din carte, chiar dacă uneori indirect. Însă pe lângă faptul că plantează sămânța întregii acțiuni, ca să zicem așa, e și un pretext excelent pentru a aborda tema mai largă a minciunii.

E destul de simplu să scrii o poveste moralizatoare în care să înfierezi un comportament inadecvat, după cum o demonstrează nenumărate cărți pentru copii. În schimb, e mult mai greu să tratezi profund o temă și s-o răsucești pe toate părțile.

Minciuna e prezentă sub o mulțime de forme: neadevăruri spuse în speranța de a câștiga ceva, prefăcătorie cu rea intenție, păstrarea aparențelor, minciuni față de sine, minciuni cusute cu ață albă, minciuni spuse din delicatețe, minciuni disperate, minciuni care dezvăluie adevăruri. De ce mințim? Când e rău și când e acceptabil?

E o temă vast și complex abordată, dar Frances Hardinge nu face filozofie, ci spune cu talent o poveste despre adevăruri, secrete, aparențe și minciuni, făcând-o să sune natural și interesant. Prinde ce e mai bun din toate elementele pe care le combină: realismul victorian lipsit de grabă, misterul unei povești polițiste bine construite, o lume străină și familiară, un strop de fantasy cât să ațâțe curiozitatea și o eroină care poate că nu ia mereu cele mai înțelepte decizii, dar care luptă pentru lucrurile în care crede.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |