De Crăciun, eram la masă cu familia când o nepoată m-a întrebat care e cartea mea favorită. I-am spus că nu am numai una – moment în care evident că mi s-a șters din minte amintirea oricărei cărți pe care am citit-o vreodată. (Am reușit în cele din urmă să-l pescuiesc pe Genji din străfundurile memoriei; o carte de 2000 de pagini plină de referințe literare nu e exact ce mi-aș fi dorit să-mi amintesc vorbind cu o fată de gimnaziu, dar ăsta era singurul meu soldat, cu ăsta am defilat.

Prima oară am citit „Băieții din strada Pál” în copilărie, în ediția publicată în 1957 la Editura Tineretului. Dacă nu mă înșel, cartea scoasă acum la Editura Arthur e o reeditare a aceleiași traduceri. E una dintre cărțile care m-au impresionat enorm atunci; tehnic, o carte pentru copii, dar practic, scrisă foarte serios. Molnár Ferenc nu are tonul condescendent al adultului care încearcă să se coboare la nivelul copiilor, ci își privește personajele de pe o poziție de egalitate, de unde li se văd noblețea, inteligența și curajul.

Dacă e să cumpărați o carte de copii pe care s-o citiți și voi, „Domnișoara Goth și fantoma șoricelului” e una dintre cele mai bune recomandări pe care vi le pot face. Chris Riddell e cunoscut mai ales ca artist, dar și scrie ocazional. I-am cumpărat cartea pentru ilustrații, dar am avut supriza să văd că și povestea e simpatică (probabil că n-o fi câștigat un premiu cu ea degeaba).

Mi-a zis odată cineva că nu există decât două persoane perfecte pe lumea asta, iar una dintre ele e Mary Poppins. Care, între noi fie vorba, e o persoană complet diferită în carte decât e în filmul Disney. Mary Poppins vine purtată de vânt până la casa familiei Banks atunci când au disperată nevoie de cineva să aibă grijă de copii. E o femeie dură, mândră, cu o părere foarte bună despre sine însăși și care zâmbește foarte rar, ceea ce ar face-o aproape neplăcută, doar că în jurul ei se întâmplă tot felul de lucruri ciudate – de exemplu, când merg să ia ceaiul cu domnul Wig, ajung să plutească până pe tavan din cauza gazului ilariant care-i ridică atunci când se amuză.

Există cărți pentru copii pe care nu le-am citit la vremea lor pentru că pe la noi nu erau traduse (sau cel puțin, nu cred) și de care am auzit apoi din nou și din nou când am început să scot capul în lume, pentru că cei din jur trebuiau doar să pomenească un titlu sau să facă o referință și toată lumea știa instananeu despre ce era vorba. În afară de mine, evident.

Undeva, într-un ținut îndepărtat, niște pitici vor să-i aducă un dar de nuntă reginei lor favorite – dar îi aduc zvonurile unui regat în care toți adorm, iar somnul magic se tot întinde și întinde din ce în ce mai departe. Așa că regina își îmbracă armura și se duce să vadă ce se întâmplă – și eventual să salveze o prințesă adormită. E o poveste pentru copii publicată prima oară în 2014, care combină Albă-ca-Zăpada și Frumoasa din pădurea adormită, fără prinți pe cai albi – Neil Gaiman reinventează basmele și le amestecă.

Lyra Belacqua trăiește în Colegiul Jordan din Oxford, crescută de cărturari și jucându-se cu fiii servitorilor. Nu știe cine-i sunt părinții, dar nici n-o interesează chiar atât de mult problema. Trăiește aproape lipsită de griji, până când unii dintre prietenii ei sunt răpiți de o organizație sinistră, iar cărturarii de la Oxford o dau pe Lyra pe mâna doamnei Coulter, o exploratoare cu puternice legături politice. „Materiile întunecate” e o serie pentru copii, dar asta nu-l oprește pe Philip Pullman nici să scrie o poveste neobișnuită, nici să creeze o lume complexă.

Uneori, aud câteva lucruri despre o carte și mi-o imaginez complet greșit. Carte pentru copii, iepuri isteți, o poveste clasică – evident că mi-am imaginat un volumaș cât să încapă în buzunar și să poată fi citit lejer într-o după-amiază. Nu mi-am imaginat 400 de pagini despre căderea Troiei, înființarea Romei și răpirea sabinelor, în versiune iepurească. Îmi plac poveștile epice, pline de eroism, în care problemele sunt depășite nu doar prin curaj, ci și prin inteligență.

Winnie nu e un ursuleț foarte inteligent, ba chiar dimpotrivă. Dar e foarte prietenos, deloc supărăcios și din când în când are câte o idee bună. „Ursulețul Winnie Puh” e o carte de povestiri scurte legate unele de altele, care a fost publicată în 1926 și a avut un succes enorm, pe care-l mai are și acum. Lucru care nu mă surprinde, pentru că povestirile sunt foarte simpatice și au un umor construit în așa fel încât să fie naiv, dar nu prostesc.

Artemis Fowl e un băiat de doisprezece ani care nu prea seamănă cu ceilalți copii de vârsta lui. În primul rând, e dintr-o familie putred de bogată, chiar dacă acum averea lor nu mai e ce a fost. În al doilea rând, e un geniu. Și în al treilea rând, e un infractor periculos. „Artemis Fowl” a fost publicat în 2001, iar autorul Eoin Colfer (care are numele ăsta pentru că e irlandez) a primit câteva premii, a vândut o grămadă de cărți, a devenit cunoscut în întreaga lume și s-a apucat să scrie și alte volume.