N-am citit foarte mult luna asta pentru că m-am agitat cu altele, dar am terminat câteva cărți pe care le aveam în curs de citire. Să-i dăm drumul!

David Weber - „On Basilisk Station”

Un SF militar în SPAȚIU! din 1992, citit pentru clubul de carte al Ghandei. Pentru că e cu nave spațiale și se axează puternic pe tehnovorbărie în detrimentul personajelor bine conturate, „On Basilisk Station” nu e tocmai genul de carte care mă atrage în mod normal. Dar deși pentru mine e o carte de cam 3/5 stele, înțeleg de ce pentru alții e printre cărțile favorite, iubite și recitite.

Honor Harrington e o tipă foarte competentă, dar fără relații, dintr-un regat stelar în care rangul nobiliar e important. Primește comanda primei nave, dar din păcate ordinele de sus schimbă armele de pe navă cu niște alte arme experimentale. După câteva exerciții militare în care se dovedește că nici măcar Honor nu poate face miracole cu armele alea, se dă vina pe ea că experimentul nu e reușit și e trimisă într-un post de frontieră care de obicei e păstrat pentru rebuturile marinei spațiale. Iar la punctul de frontieră viața ei e făcută și mai grea de o cunoștință veche.

În ciuda faptului că știe foarte bine că toată lumea se așteaptă de la ea să dea chix, Honor decide să facă lucrurile cu maximă seriozitate, făcând minuni de vitejie doar ca să-și îndeplinească îndatoririle de serviciu așa cum scrie la carte (și cum se pare că n-au fost îndeplinite niciodată, pentru că ăla era postul rataților). Urmează o poveste despre competență și hotărâre care e un pic cam simplă și pe alocuri naiv scrisă, dar foarte eroică într-un sens mai rar întâlnit: cel în care-ți faci treaba de manager, nu în care lupți cu sabia în mână.

Ah, și Honor are o pisică hiper-deșteaptă și cu capacități empatice. Pisica nu face mare lucru, dar e simpatică.

Ruth Smythers - „Sex Tips for Husbands and Wives from 1894”

În ciuda faptului că pe cărtica asta măruntă scrie că autoarea nu voia să facă umor, ci dădea sfaturi sincere pentru mirese în 1894, e destul de clar că e un pamflet care face mișto de atitudinile victoriene, așa cum au fost percepute ele ceva mai târziu. Tot e amuzantă și bine scrisă.

Jules Verne - „Copiii căpitanului Grant”

Cred că am mai zis-o și pe altundeva, dar pasiunea reală a lui Jules Verne nu e aventura, ci geografia, iar romanele lui sunt ca o călătorie printr-o enciclopedie geografică. Un lord scoțian și soția lui descoperă un mesaj într-o sticlă purtată de apele oceanului - un alt scoțian, căpitanul Grant, a naufragiat undeva pe paralela 37 în emisfera sudică. Probabil în Patagonia. Sau nu.

Pornesc pe paralela 37 împreună cu copiii căpitanului Grant și cu un geograf francez zăpăcit (Paganel). Străbat întâi pe jos America de Sud, trecând prin aventuri precum surfing cu muntele (un cutremur face stânca pe care sunt să se desprindă), inundații-fulger și un atac al animalelor sălbatice; ajung pe insule uitate de lume; străbat Australia și dau de bandiți; sunt capturați în Noua Zeelandă de canibali; și în cele din urmă îl găsesc pe Grant.

Aventurile sunt exagerate, dar distractive. Locurile sunt descrise bine, dar popoarele suferă de viziunea vremurilor, în care cine nu era european civilizat tindea să fie sălbatic de-un fel sau altul într-un mod care e cam incomod azi. Cel mai neașteptat lucru a fost însă că o glumă de-a lui Jules Verne din secolul 19 se citește într-o cheie extrem de diferită în ziua de azi.

Paganel, geograful zăpăcit, încape pe mâna altui trib neozeelandez decât ceilalți europeni. Când e regăsit, nu vrea în niciun fel să vorbească despre experiența lui de acolo - dar e dispus să vorbească despre alte lucruri și altfel vesel. Cu greu se află că șeful de trib de acolo l-a simpatizat imediat și nu a mai vrut să-i dea drumul; l-a legat de el cu frânghii, ținându-l aproape mai ales noaptea și purtându-se cu el altfel exemplar, pentru că-i era foarte drag. Până la urmă, Paganel a plecat, iar povestea s-ar încheia aici, dacă n-ar fi secretoman în continuare. Iar la întoarcerea în Scoția, când i se face curte de către o doamnă pe care și el o simpatizează, e foarte ezitant să se căsătorească; nu consideră că are dreptul s-o facă, datorită aventurii cu șeful de trib din Noua Zeelandă. Presat să explice de ce, până la urmă se confesează unui prieten că a fost tatuat și are o pasăre kiwi pe piept, care îi sfâșie inima cu ciocul, iar chestia asta îl face să simtă că nu va fi un soț bun.

…și de-asta e bine să știi câte ceva despre epoca în care au fost scrise cărțile înainte să interpretezi.

Simona Goșu - „Stela”

Am povestit puțin de „Stela” într-un articol recent și n-o să povestesc mai mult acum.

E a patra carte pe care o abandonez anul ăsta, după „Povești regale de Crăciun”, „La taifas” și „Părul contează enorm”. Am deja 4/10 cărți abandonate, din care 3 sunt de autori români și una e de povestiri scurte scrise de autori de diverse nații.

Problema nu e neapărat cu „Stela”. Problema e că toate cărțile românești „serioase” sunt descrise ca excepționale, cele mai bune, autorul ar face bine să mai scrie, realizări extraordinare, explorări ale societății, explorări ale psihologiei, fine reprezentări ale microcosmosului indivizilor din societatea contemporană - și cumva niciodată nu știi exact ce cumperi, dar într-adevăr regăsești aceleași lucruri din nou și din nou. Dacă nu te prinde stilul, citești una, citești două și ai impresia că le-ai citit pe toate.

Mò Xiāng Tóng Xiù - „Grandmaster of Demonic Cultivation, Vol. 1”

O poveste xianxia danmei scrisă de o chinezoaică din China și publicată inițial online. Xianxia e un gen de fantasy chinezesc inspirat din mitologia chinezească și din elemente tradiționale ale culturii chinezești (budism, taoism, arte marțiale). Danmei e un gen de literatură romantică cu protagoniști bărbați.

Wei Wuxian era un cultivator demonic, căruia noi i-am zice „necromant”, și care a fost ucis în timpul unor lupte contra unei alianțe de alți cultivatori „buni”. Dar la un număr de ani după moartea sa, un tânăr nebun, cu doar un dram de talent, se sacrifică pentru a invoca spiritul lui Wei Wuxian și a-i ceda corpul lui, pentru ca Wei Wuxian să-l răzbune pentru toate răutățile pe care i le-a făcut familia. Așa că Wei Wuxian se trezește din nou în viață, cu un nou chip, un nou nume și o nouă istorie. Doar că nu pare un tip chiar așa de rău, de fapt - și când se întâlnește cu unul dintre foștii lui rivali, ajung să investigheze împreună probleme supranaturale și să vâneze monștri împreună.

Mo Xiang Tong Xiu are un stil foarte vioi de a povesti, povești și rezolvări inteligente și mult umor. S-a făcut un serial după seria asta de cărți de care cred că s-ar putea să mai fie încă pe Netflix („The Untamed”), dar pentru că a fost făcut de chinezi, au eliminat povestea de dragoste și au lăsat doar restul.