După cum probabil a aflat deja toată lumea, dar repet pentru posteritate, Irina Rimes a fost desemnată ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuși. Sunt mulți oameni foarte supărați că „s-a ajuns în halul în ăsta” – Marele Brâncuși e promovat de o cântăreață de muzică pop.

Zilele astea am chef de scandal – vreau să stau cu popcornul și să chibițez de pe margine. Norocul meu e că fix acum a venit un scandal cu cărți, ca să fie pe sufletul meu. Pe scurt, zece edituri din România au dat în judecată Bookster pentru concurență neloială.

Stăteam azi și citeam ultimul număr din DOR când am văzut o reclamă pe care și-o făceau cei de la Nespresso – respectiv, că poți să reciclezi acum capsulele lor de cafea, iar aluminiul din ele poate fi folosit și pentru chestii gen biciclete.

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face.

Am fost zilele astea la o lansare de carte. A fost o decizie spontană; pur și simplu am văzut afișul, am intrat în librărie să văd cartea, am decis că pare interesantă și mi-am zis că dacă rămân în oraș până la ora evenimentului, particip.

Nu prea pun eu rețete pe blog pentru că nu e blog de bucătărit aici, dar în viața reală am câteva specialități pe care le fac din când în când și care par Mare Scofală, dar nu sunt. Asta e una dintre ele.

Povesteam mai demult că m-am abonat la Tokyo Treat ca să îmi trimită o cutie cu dulciuri și crănțănele japoneze în fiecare lună. De atunci, m-am abonat și dezabonat la ei în funcție de cât chef am avut să experimentez cu gusturi noi și uneori dubioase. (Acum mă gândeam să-i încerc și pe alții cu chestii japoneze, vă zic cum merge.)

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată).

Tradiția fotografică a familiei mele a început cu taică-meu, căruia îi place să facă poze (deși nu știu câte a mai făcut în ultima vreme), și a ajuns și la mine, care n-am mai pus mâna pe un aparat foto de ani buni de zile. Până ieri.

Ca absolventă de filologie, mi s-a spus de o grămadă de ori că am făcut o facultate inutilă și că diplomele ca a mea sunt numai bune de hârtie igienică. (În fine, diplomele ca ale mele – am și masteratul.)