Există mai multe probleme în viață al căror simptom sunt citatele super-optimiste pe Facebook și mersul la seminarii ținute de habarniști sau la workshop-uri ținute de indivizi zâmbitori care n-au multe de oferit în afară de zâmbetul respectiv. Printre ele:

Notă: Voiam să scriu un articol mai lung despre cultură, felul în care e percepută, cultura tradițională și presupunerile noastre legate de ea… dar atât de tare m-am lungit încât am preferat să despart articolul într-o serie mai ușor de citit.

În dimineața asta m-am trezit și mi-am dat seama că nu am nimic urgent de făcut și că pot să pierd vremea prin casă, un sentiment pe care în ultimele două-trei luni nu l-am prea avut. Am umblat ca o zombie dintr-o parte în alta, încercând să-mi dau seama dacă ar trebui să mă apuc de ce nu-i urgent, sau dacă ar trebui să redevin umană.

Zilele astea e un scandal întreg legat de Andrei Pleșu. Rezumatul e cam așa: Pleșu a intrat într-o librărie Humanitas, unde are reducere permanentă la orice carte cumpărată, că așa are el. Vânzătoarea a stat să se întrebe dacă o fi chiar el sau nu, i-a fost jenă să întrebe, i-a vândut cărțile și omul n-a zis nimic de reducere, după care a plecat.

Știrile despre învățământul nostru țin în general de extreme: auzim de olimpici internaționali care iau tot felul de premii… și de procente îngrijorătoare de elevi care nu iau Bacul. Și spune Dorin Lazăr că poate ar trebui să ne retragem din circuitul de olimpiade și să ne concentrăm mai mult pe elevii medii și slabi – axatul pe vârfuri creează aproape un dispreț pentru elevii slabi și chiar dacă olimpiadele sunt utile pentru olimpici, ele sunt detrimentale pentru ceilalți.

O fată din Piatra Neamț a luat 10 pe linie la Bacalaureat, dar a picat admiterea la facultate, fix la secția pe care am făcut-o eu: japoneză, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti. Am aflat chestia asta din ziarul Gândul.

N-am prea fost eu la interviuri pentru diverse posturi, așa că nu am ajuns niciodată să mă întrebe cineva care e cea mai mare calitate a mea, din punct de vedere profesional. Nu-i nimic, vă spun vouă: e faptul că dacă nu știu un lucru, întreb.

Cred că știm toți că diploma de licență s-a tot devalorizat până când a ajuns să nu mai valoreze mare lucru. Mai mult decât atât, șefa de masterat ne spunea la primele cursuri că ne vom putea folosi diplomele ca să câștigăm un post de vânzători de pantofi. Femeia mi-a fost și îmi este antipatică din o sută de motive mici și mari, dar avea dreptate în felul ei: dacă vrei, poți să ieși din facultate cu o diplomă care să nu valoreze nici cât hârtia pe care e tipărită.

Într-un fel sau altul, am dat peste imaginea de mai sus, care era împărtășită de cineva cu tot internetul. M-am uitat la ea, mi-am mijit ochii și am încercat să mă prind dacă era de la careva din TNR-iști, sau dacă Octavian Paler chiar spusese citatul de mai sus și cineva considerase că e înțelept.

Mi s-a întâmplat alatăieri să nu am răbdarea necesară pentru a citi un articol semnat de Andrei Pleșu. M-a prins între niște probleme de tehnică și niște probleme de comunicare, când am sărit peste o mare parte din dramele lumii pentru că fără ceva mai vesel îmi luam câmpii. Așa că m-am trezit uitându-mă la un articol al lui Eftimie ca la o pictură post-modernă: știam că există ceva referințe ironice la adresa a ceva, dar nu știam subiectul de bază.