Sunt oameni care sună la interfonul de la bloc fără să aibă vreo legătură cu careva din locatari: cerșetori, vânzători de diverse, hoți, martori ai vreunei divinități, cântăreți de sezon. Oamenii ăștia sună pentru că inevitabil cineva le dă drumul înăuntru, fie din prea multă mărinimie, fie din ideea ciudată că sunatul este o condiție nu doar necesară, ci și suficientă, pentru a se deschide ușa blocului.
În ultimele zile a înnebunit lumea cu filmul 50 de umbre – e peste tot, până și pe-aici pe blog e prăpăd, îmi vin sute de oameni pe articolele vechi pe tema asta. Pe net, în rest, lumea comentează și comentează și comentează, inclusiv revista Unica, care a reușit să încurce bondage (legarea partenerului) cu bandage (bandaj) și a scos un articol de valoare 0 în care reușește să ocolească subiectul BDSM de la distanță, cu sfaturi gen „stai deasupra”.
Când eram mică îmi plăceau la nebunie cărțile cu Mary Poppins. Am avut șansa să dau de vreo două ori peste film, dar nimeream mereu la o scenă cu niște pinguini care dansau și schimbam canalul.
În ultima săptămână am văzut pe câteva bloguri postări despre câte un comentariu, un comentator, o persoană care spune prostii mai mari decât ea. Individul despre care e vorba fie n-a citit lucrurile despre care vorbește, fie vorbește pe lângă, fie vorbește idioțenii. Și pe fiecare blog se tratează problema de parcă ar fi o ciudățenie că această persoană există și se manifestă.
Seria 50 de umbre seamănă cu absorbantele. În reclamele la absorbante vezi femei care au cele mai excepționale vieți, se distrează, dansează, merg la munte și sunt super-fericite. În realitate, iei un pachet, îl deschizi și vezi o chestie al cărei singur scop în viață e să se umple de sânge într-un mod neinteresant.
O, sfântă naivitate! De fapt, mai multe sfinte naivități. V-am zis vreodată ce tare mă bucur că m-am născut când m-am născut? Într-o parte am ratat complet comunismul, acesta fiind marele meu noroc – iar pe de altă parte am ratat școlăreala din ce în ce mai proastă de astăzi, acesta fiind micul meu noroc.
Când eram eu pe la final de gimnaziu și început de liceu cumpăram fix două reviste, pe care le așteptam pe la chioșcul de ziare ca pe pâinea caldă. Pe una dintre ele o luam pentru că eram încă o copilă și deci aveam prostii în cap, pe cealaltă o luam pentru că era cu adevărat mișto. Pe una o ascundeam, cu cealaltă n-aveam nicio problemă să fiu văzută.
Știi senzația aia când îți întâlnești jumătatea perfectă? Plimbări lungi, discuții pline de substanță, mici cadouri, lucruri care îți fac viața roz și frumoasă? Și până la urmă te dăruiești trup și suflet și îți scoți la iveală cele mai tainice idei și părți din tine? O perioadă frumoasă, ca o lună de miere, persoana îți cere asta, îți cere aia, și îi dai, pentru că iubești…
Numărul auzit cel mai des, pe care-l dau și eu dacă n-am altceva de lucru: 10 pagini/zi.
Ne plimbam prin Piața Sfatului când ne-au căzut ochii pe KFC și am avut următoarea discuție: