În primul meu an de facultate de filologie am avut un curs de cultură și civilizație japoneză. Cum se întâmplă destul de des pe la filologie, am fost puși să facem diverse proiecte. În cazul de față, am fost împărțiți în grupe de vreo 6-8 persoane (nu mai știu câți eram), ni s-a dat o temă generală și dă-i cu căutatul de chestii în direcția asta.
Când s-a făcut Harry Potter, au făcut șase filme din primele șase cărți – dar la ultima au făcut Harry Potter 7, Partea I și Harry Potter 7, Partea a II-a.
Crăciun fericit! Sau nu-i fericit? Las’ că-l facem oricum.
Îmi făceam curat prin conturile digitale și am descoperit că am două jocuri de dat: Bioshock și Bioshock 2. Le-am luat o dată pentru mine, că auzisem de ele și voiam să le joc (ceea ce încă n-am făcut) și le am a doua oară pentru că am cumpărat la un moment dat ceva Humble Bundle în care erau incluse – dar, evident, nu-mi trebuie două copii.
Am citit Fata dispărută de Gillian Flynn pentru că am văzut filmul. Și îmi place mai mult filmul.
Am decis să-i fac cadou o carte, una care m-a lăsat cu gura deschisă, care mi-a adus lacrimi în ochi pentru că atinsese un nivel de perfecțiune de care eu nu sunt aproape, cu care am dormit în loc de pernă și pe care le-am făcut-o cadou și maică-mii, și profei care mi-a coordonat licența (după ce se încheiase toată povestea cu licența, evident, nu înainte – îmi spălam păcatele că am chinuit-o cu benzi desenate și mai ales cu Sandman, o serie pe care n-a prea avut-o la inimă).
Ca-ntre noi, cei care dăm din când în când like la pozele cu pisici de pe Facebook pentru că blestematele alea de pisici ne-au subjugat complet…
Mă întreba cineva: e mai dificil de tradus o carte din română în engleză, sau una din engleză în română? Am stat, m-am gândit, m-am foit… răspunsul e: depinde. Dar depinde rău, nu puțin, depinde de carte, depinde ce suport am, depinde cu cine colaborez și ce idei are.
De fapt nu vorbea nimeni de ciocolată caldă, dar aveam nevoie de un titlu de postare care să nu fie „Rețetă de ciocolată caldă”, că meh.
Habar n-am ce se întâmplă mai jos, dar corespondenta mea din Sf. Gheorghe mi-a trimis trei poze de azi (19 decembrie 2014) de la ceva paradă sau marș. Oamenii par să care cele mai lungi steaguri pe care le-a văzut vreodată bucățica asta de Transilvania.
Am povestit la un moment dat că am fost profă o perioadă scurtă. Și am povestit atunci legat de predare, acum o să povestesc legat de colaborarea cu compania, că sunt pe jos de râs pe aici și e prea mișto chestia ca să n-ajungă pe blog.