Roxana-Mălina Chirilă

Un amic de-al meu a primit cadou un joc și s-a gândit să-l dea mai departe. Ideea e așa: Frozen Synapse, Metacritic score: 85%, joc indie tare, coloană sonoră mișto. Turn-based. Ca să citez din critici: „Frozen Synapse is a turn-based game with a distinctly tactical focus and thrilling one-versus-one combat. It feels a lot like chess but with rocket launchers.” (Daniel Shannon, Gamespot.com) „Each turn you take in Frozen Synapse is a calculated gamble, which makes the constant cycle of second guesses, tactical sneakiness, and erupting chaos in this turn-based shooter intensely absorbing.

De multă vreme încoace am un Kindle. De fapt, de atât de multă vreme încât e un Kindle varianta veche, cu tastatură. Dar am avut ocazia să văd și un Kindle 6 Wi Fi – Kindle 6, fără tastatură (și mai ieftin).

În primul rând, pentru cei care nu știu, un Kindle e un dispozitiv de pe care citești cărți electronice… și cam atât. Nu e o tabletă, nu pui jocuri pe el, n-ai cum să vezi filme și uneori nici măcar n-are touchscreen. Cu toate astea, e genial.

Am descoperit azi un restaurant tailandez simpatic prin centrul Clujului. Mâncare bună, destul de ieftină, atmosferă plăcută. Recomand mai departe. Aș da și adresa, dar mă tem c-am uitat-o și indicațiile îmi lasă de dorit. Mi-e dor de vreme frumoasă și de copaci înfrunziți, de o priveliște frumoasă de la Cetățuie. Dar chiar și în zile triste și mohorâte, e un aer plăcut, studenți, elevi, oameni de toate felurile. Am intrat într-o farmacie în care lucra o negresă și câteva clipe nu mi-a venit să cred că cineva ar putea să imigreze aici de bună voie.

Am terminat de tradus o carte din română în engleză, la prima mână. Urmează partea de corectură, la care am ceva mai multă răbdare să lucrez ore în șir și ceva mai puțin chef.

E un echilibru, pe undeva. Un fel de poezie, sau de ritm. Ceva de genul.

Traducerea la prima mână curge automat. Cuvintele intră într-o limbă și ies în alta – o parte din mine a spus la un moment dat „Aha” și m-a transformat într-un fel de pește Babel (vezi „Ghidul autostopistului la galaxie” de Douglas Adams) care funcționează cu resurse relativ limitate. Restul din mine are liber să facă ce vrea până când peștele Babel, traducătorul automat, spune „Șefa, avem o problemă”.

Pentru toți cei care au de gând să facă ce am făcut eu și ce a făcut o colegă de-a mea, anume să studieze diverse lucruri legate de fanfiction, ar exista o bibliografie de bază care merită citită.

Pentru cei care au spus: „Hă?” când au citit titlul articolului:

Fanfiction – ficțiune nepublicată comercial scrisă de fani pe baza unui text deja existent

Am de gând să scriu mai multe articole despre subiect, dar întâi vreau să aduc la vedere câteva din studiile și cărțile existente pentru cei interesați.

Cartea pe care o traduc le recomandă cititorilor să se uite în ei pentru a descoperi ce își doresc cu adevărat, cine sunt cu adevărat.

Purtată de puterea unei nostalgice amintiri a poveștilor depănate pe un anumit site unde mulți exhibiționiști spirituali își revelează realizările de excepție, am zis că poate e momentul să mai meditez și eu, cum meditam odinioară. Cine știe ce simplitate covârșitoare și benefică voi descoperi și eu în interiorul meu?

M-am așezat, am închis ochii și am așteptat. Să vină!

Cum cine? Eu. Eu din interior. Evident.

Zilele astea traduc o carte. Din română în engleză. Și, ca de obicei, am lăsat funcția autocomplete activată. În fond, n-o să mă chinui să scriu environment, self-actualization, self-confidence și alte alea de fiecare dată. Citat în română: „Mi se spune de multe ori — mai ales în Italia — „avocata“ chiar şi când nu îmi exercit profesia.” La care eu, în engleză: „I am often called “the lawyer” – especially in Italy -, even when I’m-very-sorry-i-set-fire-to-your-invisibility-cloak-and-then-sat-on-you-and-tried-to-feed-you-the-ashes.

Unul dintre lucrurile pe care în general nu le fac e să trag numele cuiva prin noroi în mod public. Trebuie să dai dovadă de destulă incompetență și să abuzezi suficient de tare de funcția ta ca să mă apuc să-ți dau numele când te vorbesc de rău. Dar o voi face acum în cazul profesoarei Mihaela Irimia, șefa masteratului de Studii Culturale Britanice, de la Universitatea din București.

Părerea mea sinceră, pe care o voi spune acum, nu se referă la dimensiunea de cercetător a Mihaelei Irimia. Nu se referă nici la capacitatea ei de organizare, de relaționare cu alte persoane importante din lumea universitară, sau la alte aspecte ale cuiva care se implică în lumea academică. Mă refer la ea strict în capacitatea de profesor universitar – cum am avut ocazia să o văd timp de doi ani de zile.

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!