De ceva vreme încoace, se tot discută de familia tradițională și de modificarea constituției în așa fel încât căsătoria să fie doar între un bărbat și o femeie. Ba chiar se pune problema unui referendum care să decidă treaba asta.
Trișez din nou și recomand o carte pe care n-am terminat-o (și pe care n-o voi termina prea curând): „London Labour and the London Poor” de Henry Mayhew.
Cartea asta a apărut demult de tot în România, la Tritonic, sub numele de „Semne bune”. Habar n-am dacă o mai publică cineva, dar tocmai se face o serie TV pe baza ei.
„Welcome to Night Vale” și-a început existența în 2012, ca un podcast care a devenit în curând legendar – o emisiune de radio dintr-un oraș fictiv din sud-vestul SUA, în care toate conspirațiile sunt reale, în care poliția secretă a șerifului spionează pe toată lumea și uneori fură copii, în care ființe misterioase stau în parcul pentru câini care e interzis populației, în care bibliotecarii sunt creaturi terifiante. Se întâmplă mereu lucruri ciudate, narate de prezentatorul de radio Cecil Baldwin care remarcă că le-a mai murit un om de la radio sau că au un pisoi plutitor în baie.
Peter Grant e polițist în Londra și tocmai a fost trimis la făcut o grămadă de hârțogăraie. Doar că, întâmplător, ajunge să primească informații despre o crimă de la o fantomă care era prin apropiere. Acuma, teoretic fantomele nu există, dar pe de altă parte, nu poți niciodată să ignori un martor…
Sei Shonagon nu e un nume real, ci un pseudonim – ceea ce nu e deloc neobișnuit pentru o doamnă care a trăit la curtea imperială a Japoniei în jurul anului 1000.
„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.”
„Persepolis” e o carte autobiografică scrisă de o femeie născută în Iran și emigrată în Europa. Marjane Satrapi își povestește copilăria într-un Iran sfâșiat de conflict, care începe să se radicalizeze din punct de vedere religios; apoi, adolescența în Viena, unde e trimisă la școală; după ce e dezamăgită crunt de Europa, se întoarce în Iran, unde face facultatea de artă și se căsătorește, ca apoi să emigreze în Franța cu totul.
Am citit „Războiul sfârșitului lumii” în liceu, înainte ca Mario Vargas Llosa să ia premiul Nobel în 2010 și înainte să caut pe internet autorii pe ale căror cărți puneam mâna. Așa că tot ce știam era că-mi plăcea titlul – iar cartea m-a fascinat atât de mult încât după mulți ani, când cineva mi-a pus în mână „Rătăcirile fetei nesăbuite” de același autor, am fost atât de dezamăgită încât mai sunt amărâtă și acum când mă gândesc la asta.
Azi dimineață s-a făcut, odată ca niciodată, că m-am uitat la știri. Pe Digi 24 era o știre despre cum președintele Franței, Macron, a fost în SUA, unde a fost aplaudat de Congres. Apoi, a vorbit la o universitate și atât de mulți studenți au vrut să participe, încât locurile au fost date prin tragere la sorți.