Terry Pratchett e cunoscut mai ales pentru seria de „Discworld”, despre o lume sub formă de disc aflată pe spatele a patru elefanți care stau pe carapacea unei țestoase ce înoată prin spațiu. Însă înainte să fie scriitor de ficțiune, a fost jurnalist – iar la un moment dat a fost angajat la o centrală nucleară să se ocupe de tot ce ținea de contactul cu presa pentru ei.
Marguerite Yourcenar (1903-1987) e o scriitoare importantă prin cercurile înalte ale culturii, fiind prima femeie care a fost acceptată în Academia Franceză – un lucru pe care vi-l zic nu pentru că vreau să vă dau pe spate din prima, ci ca să vă dau o vagă idee despre ce fel de cărți scrie.
Nikos Kazantzakis, pe care l-am mai recomandat cu „Zorba grecul”, e un scriitor grec care a trăit între 1883-1957. Dacă țin minte bine ce zicea în autobiografia lui, în tinerețe voia să devină călugăr ortodox, dar a fost trimis să mai trăiască înainte să se alăture mănăstirii – și nu s-a mai alăturat deloc. La bătrânețe a decis să scrie romane în schimb, ceea ce e excelent.
Săptămâna asta m-am tot ciocnit de religie și dezvoltare personală, cam fără legătură cu Paștele (deși a contribuit și sărbătoarea asta), iar asta mi-a amintit că voiam să fac o recomandare mai periculoasă.
Christopher Isherwood e unul dintre scriitorii mai renumiți prin partea de lume care vorbește engleza în mod nativ. A scris multe povestiri măcar semi-autobiografice – și a avut ce să scrie. Născut în 1904 într-o familie bună din Marea Britanie și se pare că a făcut tot posibilul să evite să rămână printre oamenii de bine. A fost la facultate, dar nu și-a încheiat studiile, ci a lălăit-o până a plecat în Berlin în 1929, pentru că a auzit că libertinajul era la ordinea zilei pe acolo (iar el fiind homosexual, șansele erau să sfârșească cu acuzații penale dacă era prins în Londra).
Acum câțiva ani, eram cu o amică prin București. Ea voia să ajungă de la Universitate la Institutul Cervantes, eu mergeam cu ea pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut. Ea, bucureșteancă la origine, eu proaspăt sosită în capitală.
Acum ceva timp, ascultam în un curs de literatură europeană, în care profesorul (vorbitor nativ de limba engleză) tot menționa un personaj faimos din cultura franceză, Manolescu, care avea o relație complicată cu un cavaler. După ce am clipit de câteva ori, băgată complet în ceață, m-am dus să verific bibliografia și să văd ce nume spunea, pentru că oricât de amuzantă ar fi căsătoria dintre președintele Uniunii Scriitorilor din România și un sărman cavaler îndrăgostit, ceva nu se pupa acolo.
Cartea de azi nu are nicio legătură cu cancerul, decât în sensul în care Henry Miller-personajul-din-carte se comportă ca un cancer al societății, care crede că societatea e un cancer. Altfel, autorul a trăit bine-merci din 1891 până hăt târziu în 1980.
Sunt momente în care aproape că încep să cred într-un fel de conspirație planetară, condusă de un geniu malefic, de o eminență cenușie. Uneori oamenii fac aceleași prostii din nou și din nou, deși le fac degeaba, ba mai mult striă. Aproape că aș crede în conspirații, dar sunt prea cinică pentru asta. Cred mai degrabă în prostia umană ca explicație pentru comportamente absurde și „înțelepciune” stupidă.
Are loc o misiune umană pe Marte. Cercetătorii își văd de treabă, dar are loc o furtună și trebuie să plece în viteză, ca să fie siguri că ajung întregi înapoi pe Pământ. Cel mai inventiv tip din echipă are o idee despre cum ar putea să rezolve situația în așa fel încât să nu fie nevoiți să fugă, dar din păcate e lovit de o bucată de metal și ucis, iar ceilalți pleacă în grabă, devastați de moartea lui.