Roxana-Mălina Chirilă

Da, și pireu, și piure sunt forme acceptate ale cuvântului.

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc.

Mama mea are o prietenă care s-a mutat în Japonia acum un car de ani, pe la început de ‘90, și care mai trece din când în când prin România să-și vadă vechii colegi de școală și să mai dea câte o raită pe aici. Am auzit povești despre cum într-o vreme traducea pentru poliție pe acolo și suna incitant, sau cum s-a pus la punct cu gramatica limbii maghiare pentru că a ajuns să fie profesor nativ la o universitate japoneză.

După moartea lui Vadim comentatorii s-au împărțit în două tabere: cei care fac ce făceau și înainte și spun că era nebun – și cei care zic „Despre morți, numai de bune” și povestesc ce om cult era.

Cred că ați observat că plagiatul e în floare printre politicienii țării noastre – sau mai degrabă a fost în floare, că majoritatea nu l-au terminat ieri, ci mai demult. Acum descoperirile de plagiat sunt la modă. E o lecție importantă aici, despre lumea care se schimbă. Mai bine nu te hazardezi să faci imoralități care nu se descoperă azi, pentru că se pot găsi mâine.

**Patrick Rothfuss – Numele vântului. (fantezie; mai exact, epic fantasy) **

Am citit în dimineața asta un articol la nwradu pe blog, în care zicea că înțelege cum a apărut Holocaustul: „prin frică, paranoia și incapacitate de înțelegere, toate izvorâtă din lipsa de educație.” Spunea asta în contextul refugiaților sirieni de azi.

E o chestie care-mi place la BBC: se respectă și își respectă audiența. Nu fac mereu totul perfect – uneori ai episoade proaste de Doctor Who (grrr), alteori ai nebunii gen o comedie romantică-polițistă muzicală în care actorii fac lip-sync, Blackpool, de nu știi sigur dacă-ți place sau ți se pare proastă, dar râzi cu lacrimi oricum.

Pe la mijlocul lui august m-a întrebat cineva dacă merg la Webstock. Era cât pe-aci să zic că n-am călcat niciodată în Vama Veche și că nu știam că se mai ține și că nu cred că mă interesează oricum, dar pe urmă m-am prins că mă gândeam la Stufstock.

Undeva, între motivaționale, pisici și de toate, internetul are poze cu copiii sirieni, morți, aduși de valurile mării pe câte o plajă. Am dat clic mai mult din reflex. Apoi am stat și m-am întrebat de ce am dat acel clic. Să nu-mi pot imagina oare cum arată un copil mort? Să fie curiozitatea de a vedea moartea? Confirmarea fotografică a unei tragedii? (chiar aveam nevoie de ea?)