Să zicem că lucrezi din greu să termini o chestie – și lucrezi de acasă, că așa e munca ta. Sună cineva la ușă, până te duci să vezi cine e vezi că omul sună la vecin. Boscorodești în sinea ta indivizii ăștia dubioși care merg să vândă/ceară/ceva de la toată lumea din bloc și dai să te întorci la muncă.
Profesoara noastră de română din liceu avea un stil comunist de a preda: ea dicta, noi scriam cuvânt cu cuvânt. În ora următoare, cineva recita lecția trecută, apoi ea preda iar și noi iar scriam. Am învățat multe de la orele ei, chiar dacă văd acum că sistemul era departe de a fi ideal.
De curând mi-au picat ochii pe un articol al unei doamne care și-ar dori ca actorii din teatru și din filmele noastre să fie mai frumoși, să aibă și ea cu ce să-și scalde ochii. A vorbit pe larg despre personaje frumoase interior și exterior, despre cum feminismul a ostracizat femeile frumoase, apreciate pentru fizicul lor și cum toată frumusețea merge la reclame și comercial.
Prima lecție din online: nu contează ce scrii. Oricum vor apărea oameni care să-ți comenteze tâmpenii. Chiar dacă nu scrii deloc provocator, vei avea trolli.
Știrile despre învățământul nostru țin în general de extreme: auzim de olimpici internaționali care iau tot felul de premii… și de procente îngrijorătoare de elevi care nu iau Bacul. Și spune Dorin Lazăr că poate ar trebui să ne retragem din circuitul de olimpiade și să ne concentrăm mai mult pe elevii medii și slabi – axatul pe vârfuri creează aproape un dispreț pentru elevii slabi și chiar dacă olimpiadele sunt utile pentru olimpici, ele sunt detrimentale pentru ceilalți.
La un moment dat am început să văd pe timeline-ul meu de Facebook o grămadă de link-uri către nationalisti.ro. Prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost „Ce prieten am eu care să fie fan înfocat de naționaliști?!”
O fată din Piatra Neamț a luat 10 pe linie la Bacalaureat, dar a picat admiterea la facultate, fix la secția pe care am făcut-o eu: japoneză, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti. Am aflat chestia asta din ziarul Gândul.
N-am prea fost eu la interviuri pentru diverse posturi, așa că nu am ajuns niciodată să mă întrebe cineva care e cea mai mare calitate a mea, din punct de vedere profesional. Nu-i nimic, vă spun vouă: e faptul că dacă nu știu un lucru, întreb.
Cred că știm toți că diploma de licență s-a tot devalorizat până când a ajuns să nu mai valoreze mare lucru. Mai mult decât atât, șefa de masterat ne spunea la primele cursuri că ne vom putea folosi diplomele ca să câștigăm un post de vânzători de pantofi. Femeia mi-a fost și îmi este antipatică din o sută de motive mici și mari, dar avea dreptate în felul ei: dacă vrei, poți să ieși din facultate cu o diplomă care să nu valoreze nici cât hârtia pe care e tipărită.