Roxana-Mălina Chirilă

cărți de referință

Despre valoarea cărților

„Când zulușii vor produce un Tolstoi îl vom citi, spunea cineva. E o viziune centrată pe vest, axată pe cultura occidentală. De ce ar trebui zulușii să producă un Tolstoi? De ce să scrie o Anna Karenina, de exemplu? Cultura Zulu nu trebuie să se supună standardelor noastre culturale pentru a fi acceptată, ne-am dat seama. Vedeți, în vremea colonialismului se credea că popoarele evoluează în aceeași direcție și că unele erau încă blocate în timp în epoca primitivă, sau în culturi medievale, lucru cu care nu mai suntem de acord: azi acceptăm că toate culturile sunt egale…”

Personaje mișto și tipare sparte: Millennium, de Stieg Larsson [comentariu, recenzie]

Azi iau la mână trei cărți faine: Bărbați care urăsc femeile, Fata care s-a jucat cu focul și Castelul din nori s-a sfărâmat. Toate de Stieg Larsson, cunoscute sub denumirea colectivă de „Trilogia Millennium”. Larsson ar fi vrut să fie mai multe, nu o trilogie, dar a murit înainte să afle că a scris bestsellere mondiale, așa că uneori simți că punea bazele unele unei serii mai lungi, care nu va fi terminată.

Povestea poveștii lui Casanova

Acum câțiva ani, la un târg de carte, am găsit Memoriile lui Casanova, o ditamai carte de sute de pagini, cu coperți albastre. Le-am luat, iar după ceva timp am zis să le citesc. Dar, surpriză, surpriză! Erau varianta prescurtată. Am căutat pe Gutenberg și am dat peste o monstrozitate cam de două ori mai lungă decât Război și pace: varianta completă. Doar că nici aia nu e exact cum a scris-o Casanova (pe lângă faptul că e în traducere).

Încă o listă de cărți recomandate (și nerecomandate)

De ceva timp voiam să mai pomenesc niște cărți pe blog. Țara cu un singur gras – Adelin Petrișor. Prima de pe listă pentru că e recomandată cu steluță. O carte scrisă de un jurnalist despre Coreea de Nord, în care lipsa de informații e la fel de grăitoare ca puținele imagini pe care autorul reușește să le surprindă. Sărăcie, urale în numele dictatorului, refrenul constant „no pictures! no pictures!” Vezi suficient ca să-ți faci o idee și totuși ți se refuză orice privire mai profundă – dincolo de o anumită linie invizibilă coreenii nu permit accesul.

Umberto Eco – Pendulul lui Foucault [recenzie-comentariu]

Tocmai am terminat de citit Pendului lui Foucault, de Umberto Eco (varianta în engleză pare mai bine tradusă). E o carte în care te poți rătăci, în sensul în care te apuci de citit, după care dispari în jungla de detalii și eventual peste vreo lună te descoperă o expediție de arheologi veniți să vadă ce se află sub muntele de cărți. Care munte de cărți? Ăla în care te îngropi când încerci să afli dacă Eco a inventat ceva din ce a zis sau dacă a preluat toate nebuniile pe care le pomenește de la alții și ele chiar există pe bune.

Despre cărți și filme

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake. Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă.

O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate

Am dat o raită pe eMag azi, unde am văzut că au o grămadă de cărți la reduceri. Așa că bag nasul și fac mini-recenzii pentru ce am citit de pe acolo (până unde am răbdare). Minunata lume nouă – Aldous Huxley. O carte superbă. Într-un viitor foarte tehnologizat și bine gândit la punct, toată lumea e super-fericită. Au roluri în societate care le-au fost date de mici, droguri, fericire, fericire, fericire, sex și control mental.