Cred că n-am văzut librărie cu cărți în engleză care să nu aibă câteva romane de Jane Austen, de obicei în diverse ediții – mai elegante, de buzunar, cu coperți moderne, cu operele complete. Motivul e că Jane Austen (1775-1817) a fost o scriitoare excelentă, ale cărei cărți stau în picioare și azi. Sunt, într-adevăr, romane despre dragoste și oameni care ajung să se căsătorească, dar sunt și critici ale societății în care trăia, cu observații asupra claselor sociale și ironii fine despre obiceiurile și modul de a gândi al oamenilor: „Este un adevăr universal recunoscut,” spune prima frază din „Mândrie și prejudecată”, „că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.

Cea mai simplă metodă pentru ca populațiile sărace să scape de problema lor economică e să-și transforme cea mai mare povară într-un avantaj. Mai exact, în loc să lase copiii să le atârne de gât ca o povară ce trebuie hrănită constant și care nu aduce niciun beneficiu, mai bine îi folosesc în diverse moduri. De exemplu, îi pot mânca. Și le pot folosi pielea pentru a face cizme de damă, care sigur vor foarte moi.

Charles Dickens a fost unul dintre oamenii hotărâți să facă lumea mai bună. A fost jurnalist și editor pe la diverse ziare, a intrat în contact cu clasele de jos, și-a făcut prieteni interesați și ei de cauze sociale, iar rezultatul se vede deseori în cărțile lui, care tind să vorbească despre orfani și vieți grele. Primul lui roman, „Documentele postume ale clubului Pickwick”, nu e deloc așa. E o carte veselă despre niște domni londonezi din același club care pleacă la țară și trec prin tot felul de aventuri.

Sherlock Holmes! Probabil personajul cel mai ecranizat din istoria cinematografiei și preluat de-a lungul anilor de o grămadă de autori care au scris povești despre el sau inspirate de el. Nu e primul detectiv fictiv, dar e probabil cel mai cunoscut. Autorul, Arthur Conan Doyle, a încercat la un moment dat să-l omoare ca să poată scrie și altceva, dar fanii l-au convins să-l aducă înapoi la viață și să continue să scrie povești cu el.

„Sir Gawain și cavalerul verde” e o poveste anonimă de la finalul secolului 14, așa că lizibilitatea ei depinde de la traducere la traducere. E Anul Nou și Arthur stă cu cavalerii lui la masă când apare o namilă de om îmbrăcat în verde și călare pe un cal verde, care le propune un joc: oricine de acolo are voie să-l lovească o dată cu toporul fără ca el să reacționeze, dacă peste un an și o zi îl lasă să întoarcă lovitura.

Am spus că ziua de joi e rezervată clasicilor – și ce poate fi mai clasic decât Homer? „Iliada” și „Odiseea” au fost scrise acum mai bine de două milenii și jumătate și au ajuns apoi să fie la baza studiilor grecilor antici. În vremurile mai moderne, Homer a ajuns să fie citit și recitit și predat în cele mai neobișnuite locuri, cum ar fi unele școli rurale din Irlanda secolului 18 (imaginați-vă un Humulești în care ceaslovul e înlocuit de „Odiseea”).

„Watership Down” e una dintre cărțile de care am tot auzit din momentul în care am început să frecventez partea englezească a internetului. Părea să fie una dintre cărțile pentru copii pe care le știa toată lumea, apărea pe fiecare a doua listă de recomandări și cărți favorite și era menționată iar și iar, până când i-am reținut și eu titlul. Mi-am imaginat mereu o carte plină de dulcegării – sau una scurtă, cu multe poze și destul de simplă (vezi, de exemplu, „Iepurele de catifea”, de Margery Williams, o poveste scurtă-scurtă – și ea tot faimoasă).

În principiu, îmi plac cărțile în care sunt inserate tot felul de idei și concepte interesante, fie că e vorba de filozofii din perioada medievală, de felul în care funcționează cine știe ce dispozitive sau de tot felul de chichițe politice sau sociale. Dacă sunt captivant descrise, vreau să aflu ce-i cu ele. Teoretic, Italo Calvino ar fi trebuit să mă încânte cu Dacă într-o noapte de iarnă un călător, pentru că e o carte fix din zona asta, în sensul în care autorul e un erudit care nu ezită să se bazeze pe ceea ce știe pentru a crea ficțiune.

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest. Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi.

O grămadă de oameni au aterizat pe blog în ultima vreme căutând liste cu cărți (și au dat ba de una, ba de cealaltă). Pentru că mă adaptez cerințelor vremii, voi face aici o listă cu cărți de citit „pentru intelectuali”, adică acele cărți care dau bine pe o listă de cărți cu care vrei să te lauzi prietenilor. Mai în glumă, mai în serios, chiar am citit cărțile astea și vorbesc despre ele în cunoștință de cauză.