„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.”

„Persepolis” e o carte autobiografică scrisă de o femeie născută în Iran și emigrată în Europa. Marjane Satrapi își povestește copilăria într-un Iran sfâșiat de conflict, care începe să se radicalizeze din punct de vedere religios; apoi, adolescența în Viena, unde e trimisă la școală; după ce e dezamăgită crunt de Europa, se întoarce în Iran, unde face facultatea de artă și se căsătorește, ca apoi să emigreze în Franța cu totul.

Am citit „Războiul sfârșitului lumii” în liceu, înainte ca Mario Vargas Llosa să ia premiul Nobel în 2010 și înainte să caut pe internet autorii pe ale căror cărți puneam mâna. Așa că tot ce știam era că-mi plăcea titlul – iar cartea m-a fascinat atât de mult încât după mulți ani, când cineva mi-a pus în mână „Rătăcirile fetei nesăbuite” de același autor, am fost atât de dezamăgită încât mai sunt amărâtă și acum când mă gândesc la asta.

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea. Dar când te întorci în altă noapte, circul a dispărut fără urmă.

Ce prinde bine când vrei să ucizi vampiri? O țepușă de lemn. Ce ar fi și mai util? Să fii cu totul din lemn, ca să nu te poată seca de sânge inamicii.

Am tot respectul pentru oricine care poartă nume ca Rainbow („Curcubeu”), iar numele real al autoarei de azi chiar e Rainbow Rowell.

Recomandarea asta există doar ca să pot discuta de istoria teatrului și despre motivul pentru care nu prea știți piese de teatru scrise între Antichitate și Shakespeare. Pentru context, „Everyman” e o piesă anonimă din 1530, din Anglia.

Nu e un secret că-mi plac cărțile japoneze traduse la Polirom – selecția e bună, traducerile sunt fluente, volumele sunt în general mai accesibile decât cele publicate la Humanitas. „Cronica zeiței” de Natsuo Kirino (publicată pentru prima oară în 2008) e o carte interesantă publicată la ei.

Acum câteva zile, când vorbeam de „Arhivista Wasp”, spuneam că nu-mi vine să cred când văd că au fost traduse anumite cărți în română, pentru că mi se par genul de mici comori peste care dai rar și care poate n-ar prinde la publicul larg.

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți.