O melodie de dragoste în care nimeni nu moare pentru celălalt, nu suferă cumplit și nu se perpelește de dor.

Warning: this review contains spoilers. And it also doesn’t make any sense if you haven’t seen the episode. Or the series. If you don’t watch Doctor Who, or if you haven’t seen „The Time of the Doctor” yet, go back. I mean it.

…and it was everything that I remembered Doctor Who being, because it was awesome and plot-filled, humor-filled, and with loads of adventures and running about through time and some aliens and huge decisions to make.

Doctor Whoooooo! Doctor Who! Doctor Whooooo! Doctor Who!

Ok, ok, hai să nu mai sar în sus și-n jos pe aici. Pe Google.com se sărbătoresc azi aaaaproape 50 de ani de când a apărut primul episod din serialul britanic Doctor Who. Pe 23 noiembrie 1963, imediat după asasinarea lui Kennedy, când toată lumea avea alte probleme, BBC a lansat un serial nou SF, a cărui idee e „Un extraterestru care arată ca un om normal călătorește prin timp și spațiu într-o navă spațială mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară, care arată ca o cutie albastră.”

De câteva zile încoace mi se pare că aud chei târșâite pe corzi de pian. Solnițele par să se plimbe pe mese ca niște extratereștri psihopați, preocupați doar de exterminare. Și dintr-un motiv sau altul mă tot aștept ca șurubelnițele să funcționeze de la distanță.