Aveam 18 ani și am luat „Crimă și pedeapsă” din bibliotecă din curiozitate. „Cu asta ce-i?” am întrebat-o pe mama. „E o… carte de referință,” a zis ea cu tonul neutru al cuiva care nu știe dacă să-și încurajeze sau să-și descurajeze copilul. Ecuația din capul meu a fost destul de simplă: cărțile de referință sunt cărțile pe care le laudă oficial toată lumea. La școală, oficial, învățăm că spartul în figuri de stil este foarte lăudabil.