Isaac Asimov e unul dintre marii scriitori SF clasici (mai trebuie să zic chestia asta?). S-a născut în 1920, a studiat chimia la facultate, și-a dat doctoratul din ea și a scris atât de mult încât a ajuns să renunțe la cariera de om de știință și să devină scriitor cu totul. „Eu, robotul” nu e un roman – e o colecție de povestiri scurte publicate în mare parte în anii ‘40 și adunate în colecție în 1950, dar care au fost editate să se potrivească în același univers.

Discutam de curând cu un prieten despre faptul că, pentru un om de știință, Asimov dă foarte puține detalii despre modul în care funcționează tehnologia viitorului. Sau poate că, tocmai pentru că era atât de bine pregătit, își știa limitările. În schimb, cărțile lui se axează pe poveste și, mi se pare, pe situații care par aproape fără rezolvare. Există nave spațiale care circulă cu viteze mai mari decât cea a luminii, există scuturi futuriste care pot apăra purtătorul de proiectile, există planete splendide, dar sunt mai degrabă decorul și nu partea de bază a „Fundației”.