Am scris un articol mult-discutat ieri despre cum nu-i frumos să încurajăm pirateria. De fapt, nu, nici măcar atât: am spus că cei care le recomandă altora cărți (și filme, de ce nu?) pe gratis, piratate, nu o fac din generozitatea proprie, ci îl forțează pe autor, sau forțează editura, să-și dea munca pe gratis. Și le transmit altora ideea că e ok, în regulă și justificat să procedeze așa.

Am zis la un moment dat că aș citi ceva cărți românești de azi, ca să iau pulsul lumii literare de aici. În fond, poate am prejudecăți degeaba. Bun. Negru și Roșu, de Ioan T. Morar. Nominalizată la Cartea Anului 2013 (dar n-a câștigat onoarea asta): mi-am zis că probabil că nominalizarea înseamnă că e o carte măcar bunicică, dacă n-o fi bună. Am intrat într-o librărie din Brașov, am căutat-o cu încredere, am găsit-o, și am citit primele rânduri, care nu erau rele:

Sunt prinsă cu tot felul de chestii zilele astea, deci am doar jumătăți de articole pentru blog, dar trebuie să vă anunț: există un concurs de poezie, în România, care ar putea interesa pe toată lumea: Acesta. E organizat de Grupul Editorial Litera, cu ocazia a 25 de ani de la înființare, și se caută cel „mai frumos poem dedicat României și limbii române”. Despre: data limită: 15 aprilie. tema: limba română lungimea: minim 12 strofe cine poate participa: oricine din România sau Republica Moldova cu ce: poeme care n-au mai fost publicate alte detalii: poemele trebuie scrise în Word, cu diacritice, cu fontul Arial, dimensiunea 12 și spațiul dintre rânduri 1,5.

3 chestii. Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează. Ei bine, mi s-a atras atenția azi că alți scriitori români sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Chiar îi interesează cum se descurcă volumele lor pe piață, chiar se bucură să afle că se vând, că plac, că lucrurile sunt în regulă.

Într-o bună zi Dumnezeu și-a deschis fereastra de la dormitor și s-a uitat afară înspre Pământ. În spatele lui, niște îngeri scuturau cearșafurile și băteau pernele. Dintr-o plapumă aruncată pe un fotoliu a zburat o singură pană moale de înger (doar nu credeți că Dumnezeu are pene de gâscă în așternuturi) care a plutit prin fața lui Domnului și l-a gâdilat pe la nări. Dumnezeu a strănutat peste ea și pana s-a umplut de spirit divin, iar apoi a fost purtată de curenții raiului înspre Pământ, ca să se întrupeze.

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași. – Care e ideea romanului tău? Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee.

Momentan sunt prinsă de diverse preocupări, așa că nu vă scriu mult. Pentru cei care sunt interesați de scris, literatură și alte chestii de genul ăsta, recomand (mult? tare? cald? la 100 de grade?) blogul unei profesoare de „creative writing” – adică de scris literatură, mai pre românește. A publicat două romane, a fost pe ici, pe colo la diverse întâlniri scriitoricești și predă la Ball State University. A predat și la Minnesota State University-Mankato, The College of New Jersey, și la University of Pittsburgh.

Zilele astea a apărut pe aici cineva care era interesat de Sadoveanu. Se pare că deși n-am zis mare brânză de el, tot sunt găsită pe Google cu căutarea asta. Hai să vedem ce e cu romanul ăsta care se face până-ți iese pe nas și urechi.

Ca să încep și eu în stil școlăresc: „Baltagul” e un roman scris de Mihail Sadoveanu în 17 zile.

Adică e un fel de NaNoWriMo autohton. Ce e NaNoWriMo?… Am zis ceva de asta mai demult. E un hei-rup general în care scrii un roman de cel puțin 50.000 cuvinte în noiembrie. E un eveniment foarte criticat pentru că multă lume e de acord că poți să scrii un roman într-o lună – dar nu unul bun. Ai nevoie de timp ca să dezvolți acțiunea, personajele, ai nevoie de timp ca să corectezi și să verifici că totul e în regulă.

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.