Dacă vreți să citiți o carte de poezie românească anul ăsta… Și cu asta am redus cu 99% numărul cititorilor. Cum oricum n-o să am 100 de cititori pe postarea asta, treaba mea aici s-a terminat, pot să l_orem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua până la finalul postării._ Lorem ipsum dolor… Eh. În cazul în care cineva insistă.

[Notă: această postare este scrisă de mac gregor] Una din cartile scrise de romani care merita citite (vreo 3-4). Faptul ca se numeste Ion e o greseala. A aparut in perioada in care toata lumea ridica in slavi taranul, si jumatate din carte e despre un taran. Dar se vede ca autorul intelege mai bine cealalta jumatate a cartii, si anume viata unui invatator care e copiat dupa tatal lui. Invatatorul are un fiu, cam poet, care e modelat dupa autor.

Am o prietenă bună care găsește cumva cele mai neobișnuite lucruri – de exemplu, o ediție ilustrată a cărții „Corigent la limba română” de Ion Minulescu, în care ilustrațiile sunt din cu totul alt meci decât textul în sine. Ion Minulescu a trăit din 1881 până în 1944 și face parte dintre legendarii români educați la Paris despre care am tot auzit în școală că ar fi existat – și că ar fi fost cu zece clase peste leprele de noi.

În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?… De-abia de curând am început să-l apreciez – însă ca poet, ci ca referință culturală.

Cărtărescu a scos un volum mare și greu, Solenoid. Acuma, nu știu alții cum sunt, dar mie mi-a sunat vag cunoscut termenul. Nu suficient de cunoscut însă, ca să nu apelez la dex. De acolo am aflat că solenoidul este o „Bobină electrică cilindrică fără miez feromagnetic”. Țineți minte de la fizică cum era cu bobinele? Se înfășoară o sârmă pe un suport, se bagă curent electric în sârmă și acele busolelor din jur o iau razna și nu mai arată nordul, ci bobina.

Când eram la liceu aveam o profă de română excelentă, tobă de carte. Venea și ne dicta toată lecția cap-coadă în fiecare oră. Dacă rețineai ce spunea ea acolo, erai apt să treci Bacalaureatul și să mai și știi ceva în viață despre istoria literaturii. …aceasta fiind, se pare, definiția „profei de română excelente”. Real vorbind, pentru că trebuia să tocim la ea toate comentariile lui pește prăjit și pentru că toate comentariile erau cum erau, n-am avut niciodată tragerea de inimă să citesc nicio carte din programă.

URSSA de Sergiu Someșan e una dintre puținele cărți românești scrise în zilele noastre pe care le-am citit cu plăcere și viteză. Nu are pretenții de Literatură profundă, plină de Idei care trebuie digerate de un auditoriu avid după înțelepciunea autorului, ci e literatură menită să fie citită – și deci are ceva plăcut, ușor. Însă, înainte să pună cineva mâna pe carte, să citească trei capitole și să spună că am înnebunit, țin să precizez că partea faină e după ce treci de început.

Proporția traduceri/cărți românești e foarte mare (relativ la cea de afară). Nu știu dacă ați remarcat, dar în general în librăriile din România există o zonă de cărți scrise de autori români. Și nu e vorba doar de magazinele fizice – inclusiv pe eMag dacă intri, vezi o categorie de literatură universală și una de literatură română. Străinii nu au aceeași împărțeală. Dacă intri pe site-uri în engleză nu găsești o categorie echivalentă de literatură britanică/americană.

Cred că la un moment dat Adrian Teleșpan a început să scrie. Și a scris, și a scris, și a scris. I-a ieșit o carte de vreo 250 de pagini, care era toată numai o povestire aiurită, la care strigi „Cum, băăăă?! Așa ceva nu se poate!” Acea carte era Cimitirul. Sau urma să fie, după o revizuire care a adus-o la 377 de pagini. (nu știu dacă așa a fost, dar așa-mi imaginez eu situația, zău)

Amu, nu știu cum se făcu, dar odată când eram eu tinerică, drăgăliță Doamne, și stam în banca mea în ora ace în care studiam cărțulii românești, făcurăm basmul Harap Alb. Și iacătă cum se încinse o discuție despre personajele care mai de care, se trezi unul să spună ceva de Păsări-Lăți-Lungilă. „Cum ai spus?” întrebă profesoara noastră, căci nu-i conveni a auzi cum pronunțarăm numele. „Păsări-Lăți-Lungilă?” zise care o fi fost.